Sergiu Ciocârlan, „Clonele învăţământului românesc – un experiment al urii faţă de valori: contra educaţiei triumfaliste de astăzi”

„Profesorul-funcţionar se aşază la catedră şi dictează lecţia, uneori scrie la tablă, este în general aspru la note, ameninţă, nu apreciază deloc nivelul clasei, nu încurajează schimburile de idei, dialogul cu elevii”. & „Pe profesorul-funcţionar îl interesează să aibă portofoliul cu toate documentele aranjate aşa cum este precizat în opis, să întocmească procese-verbale, să participe la consilii profesorale şi cercuri pedagogice, să obţină rezultate la concursuri şi evaluări naţionale. Dispoziţia de a fi profesor nu are nimic a face cu toate acestea”.

Sergiu Ciocârlan,
Clonele învăţământului românesc – un experiment al urii faţă de valori: contra educaţiei triumfaliste de astăzi”

Editura Egumeniţa, Galați, 
Anul apariţiei: 2016

Cartea la Editură : 
"Clonele învăţământului românesc este un eseu despre nevoia de a avea o educaţie cu chip blând, fără nimic ameninţător, despre nevoia de a vedea în copil copilul şi de a nu transfera socotelile adultului în gândul lui, despre nevoia de a delimita ferm, categoric instrucţia de educaţie, despre nevoia de a redobândi prestigiul profesorului într-o epocă revendicată de atribuţii funcţionăreşti, despre nevoia de comunicare dintre profesor şi copii, în fine, despre nevoia de a cerceta cauzele, nu efectele." (Sergiu Ciocârlan)

Plagiatul în lucrările de doctorat este doar efectul uşor măsurabil, cuantificabil în cifre, vârful de iceberg vizibil şi pentru miopi al unor îndelungate practici din învăţământul românesc. Pentru celelalte efecte, mult mai dramatice, ar fi nevoie doar să ne uităm la noi şi la ceilalţi, la toate tipurile de acţiuni şi interacţiuni sociale şi, mai ales, de multă fineţe în analiză şi de multă onestitate. Dar, de unde onestitate? Nu o avem în programă, nu ne batem capul cu ea. “Cognitiv” are în învăţământul românesc, cu foarte-foarte mici excepţii, un conţinut rudimentar. Nimeni nu se preocupă de conceptul extins de “învăţare”. Aşa cum se practică în spaţiul şcolii de ani buni, învăţarea este o formalitate de predare-primire de la profesor la elev: Lucrurile trebuie făcute într-un anume fel pentru că “aşa se face”. O problemă are o singură soluţie corectă. Întrebarea e unică, are caracter absolut şi pretinde răspunsul corect, iar “corect” înseamnă “în formă fixă”. Prestaţia se încheie cu o notă. Nota este eticheta care exprimă valoarea socială a unui individ. Pentru scopul obţinerii unei etichete bune, orice mijloc este scuzabil.
Acum, ne uităm în jur şi ne declarăm nemulţumiţi. Existenţa noastră ca societate, imprimată adânc pe toată perioada de formare şcolară, este în continuare ghidată de atotputernicul “proces verbal de predare-primire” şi de formalismul gol de conţinut al acestuia. Dacă, prin şcoală, bifăm note şi diplome şi deprindem sedimentarea falsităţii, unde, când şi cum învăţăm să identificăm şi să înţelegem realităţile proprii sau pe ale altora, să construim, să concepem acţiuni eficiente, să cultivăm încrederea şi echilibrul, să rezolvăm înţelept conflicte, să comunicăm constructiv cu ceilalţi?
Răul făcut de ipocrizia inculcată în 15 ani de formare prin şcoală a unui corpus social nu poate fi reparat nici uşor şi nici previzionabil ca timp. Din nou: nu prea am învăţat la şcoală nici să identificăm nevoia, nici să construim răspunsurile. Poate, un pas este scrierea şi publicarea de către un profesor – Sergiu Ciocârlan – a unei analizei a mentalităţilor din sistemul şcolar preuniversitar românesc – „Clonele învăţământului românesc – un experiment al urii faţă de valori: contra educaţiei triumfaliste de astăzi” – în care este descris experimentul pedagogic rulat în ultimele decenii în România.

 

Cristina Sărăcuț: Nu ştim dacă destinul cărţii „Clonele învăţământului românesc” va semăna cu cel al volumului publicat în 1974 de filosoful american, volum care a schimbat mentalitatea unor generaţii (... azi, textul este recomandat de către revista „Forbes” pentru educaţia tinerilor antreprenori). Un lucru este însă previzibil: cartea lui Sergiu Ciocârlan are şansa de a crea o breşă în vitrina unei Şcoli de (prea) mult timp umplute cu manechine şi de a lansa dezbaterea despre adevărata datorie a vieţilor noastre de profesori.  („Şcoli de profesori”, revista Cultura)