A 12-a ediție a Festivalului Internațional al Teatrului Contemporan de Animație ImPuls s-a dovedit și anul acesta un adevărat maraton care a găzduit, pe lîngă producțiile celui mai îndrăgit teatru pentru cei mici, și numeroase spectacole invitate din țară. Și, cum Festivalul de la Țăndărică este unul experimentat în ani buni de practică, fiecare dintre cele zece zile a adus și o producție străină, aproape de fiecare dată, valoroasă. Spre lauda organizatorilor! Pe lîngă cele două spectacole de dimineață și cele două de seară (ca să înțelegeți exact de ce am folosit termenul de maraton!), ca în fiecare an, au avut loc vernisaje, expoziții, ateliere sau dialoguri între creatori și conferințe. Printre cele mai interesante din această ultimă categorie s-au dovedit Pinocchio nu este din lemn!, susținută de italianul Franco Palmieri și – deloc surprinzător, avînd în vedere experiența ultimelor ediții –, conferința lui Octavian Saiu, Regie, corporalitate și animație în teatrul secolului XXI. Atenție la ultima cifră, căci vorbitorul a început prin a delimita clar între spectacolul de autor și teatrul de grup, o disjuncție pregnantă în secolul nostru.

Cu un excurs diacronic în istoria înaintașilor (von Kleist, Craig și Kantor), Octavian Saiu s-a axat pe dimensiunea contemporană plecînd de la trei exemple din lumea animației pentru adulți: brazilianul Edouard de Paiva Souza, care redefinește corporalitatea între prezența umanului și cea a păpușilor poliforme, grotești, din burete; Robert LePage, al cărui spectacol 887 imaginează un joc permanent al perspectivelor influențate de animație; în sfîrșit, Simon McBurney, celebrul fondator și directorul artistic al Companiei londoneze Théâtre de Complicité. În The Encounter, inspirat de scrierea lui Petru Popescu, Amazon Beaming, actorul britanic abordează, după cîțiva ani de cercetări dedicate acestui spectacol, o formulă new media fără precedent. Expunerea limpede și bine structurată a lui Octavian Saiu a stîrnit maximum de interes, dovedind cît de util este demersul organizatorilor de a propune dialoguri, conferințe, dezbateri în efortul de a fundamenta teoretic o artă atît de sprințară, de vie, de captivantă și de volatilă, cu un potențial uriaș de influențare a limbajului dramatic.

Spectacolul meu – de ce și pentru ce?


De altfel, acesta este și scopul programului SALT, platformă pentru tineri creatori pînă în 35 de ani, inițiată de Teatrul Țăndărică la ultima ediție a Festivalului. SALT a însemnat un concurs de 13 proiecte dintre care cele trei cîștigătoare vor cunoaște lumina scenei. Din comisia de evaluare au făcut parte Călin Octavian Mocanu, directorul teatrului, alături de cei mai cunoscuți artiști de la Țăndărică, în dublă calitate, de actori și de conferențiari universitari: Liliana Gavrilescu, Ionuț Brancu și Gabriel Apostol. Într-un discurs bine structurat, de o limpezime de cristal, dar deopotrivă politicos și cald, unul dintre fanioanele trupei de la Țăndărică, actrița Liliana Gavrilescu, a ținut să facă unele recomandări viitorilor participanți la concurs: să se documenteze asupra subiectului, să-și studieze publicul-țintă, să cunoască limbajul specific animației, să realizeze importanța scenografiei (cu o pondere de 70% în teatrul de animație), să înțeleagă noțiunea de reprezentare a personajului și atributele fizicalității obiectului neînsuflețit, să conștientizeze ce rol are păpușa în spectacol și ce mesaj intenționează creatorul să transmită publicului.


Proiectele selectate cărora Țăndărică le va oferi întregul suport pentru a ajunge la opera finită sînt mai mult decît ilustrative pentru capacitatea animației de a transforma, înnoi, adăuga și metamorfoza limbajul celorlalte arte. Interdisciplinaritatea este de bun augur în toate cele trei proiecte: unul pentru copii, isteț și interactiv prin noile media; apoi, Regele moare de Eugen Ionescu, realizat prin mijloacele specifice ale acestei arte și al treilea, un performance, mix între coregrafie și animație.

Sex, purici și nici o plăcere


Cu o față obișnuită de bătrîn care nu iese cu nimic în evidență, păpușa-pensionar stă pe scaun și zapează de zor. Cîteva secunde dintr-un program, cîteva din altul, pînă ajunge la un film porno. Fire empatică, își trăiește scurta clipă de plăcere simultan cu protagoniștii. Evident, în chicotelile publicului. Doar că, în exuberanța incandescentă de moment, atinge din greșeală telecomanda. Mirajul erotic se spulberă cît ai zice pește. În locul său, clasicul zgomot de purici. Contrastul e abrupt și cu atît mai ilar.

Unul dintre punctele de valoare incontestabilă ale Festivalului a fost spectacolul pentru adulți Casele clovnilor, de la Teatrul de Păpuși Merlin din Berlin, în interpretarea lui Demi Papada și Dimitris Stamou, cel care semnează și regia. A avut concept, a avut profunzime, s-a bucurat de un spațiu inventiv și de păpuși expresive. Mai mult, a transmis subliminal un mesaj tulburător despre lumea noastră de azi. O casă cu mai multe camere constituie firul de legătură al spectacolului. Rînd pe rînd, în fiecare cameră se consumă o scenă cu unul-două personaje. Într-o atmosferă stranie, cu iz ușor grotesc, spectatorului i se înfățișează spațiu după spațiu, poveste (mută) după poveste (mută).

La sfîrșit, saltul de la particular la general se naște fără nici un efort. Dintr-odată, acțiunile de pe scenă cîștigă în relevanță, dînd seama despre lumea noastră. Persistă o impresie puternică, de lungă durată, despre suferință și însingurare, despre zbatere și vieți neîmplinite. Oricît de tragic ar suna aceste cuvinte, limbajul specific, mediat prin intermediul păpușii, spulberă în mare parte riscul de patetism. Mai mult! Impresia lăsată este cu atît mai pregnantă cu cît în scenele care se derulează fără cuvinte în fața spectatorilor, s-a infiltrat și o bună doză de umor.


O femeie dezabuzată, păpușă cu cearcăne cît casa, dă mecanic cu mopul. Mișcările sînt repetitive, neatente. Mecanica lor neglijentă naște imediat efecte comice. Femeia-păpușă pare complet adîncită în sine. Nu se sinchisește de propriile activități. Treburile ei se înlănțuie. Cu aspect modern, haioasă și tristă în același timp – acestea ar fi epitetele ei definitorii. Abulia sa mecanică frizează asemenea proporții, încît in primă instanță femeia își va rata chiar și sinuciderea. Comedia neagră și grotescul cresc exponențial cînd pe scenă va mai apărea și copilul ei sugaci.

Pe balcon, bătrînul își fumează liniștit țigara. Păpușa pare impasibilă, ruptă de real, cu o doză de angoasă conținută. După un timp, în camera din spate, care se zărește prin deschizătura balconului, într-un cuplu în care bărbatul e rocker se încinge o ceartă furtunoasă. Bătrînul pare să fi auzit de atîtea ori scandalul, încît nici nu mai tresare.


Prin tonele de referințe culturale pe care le implică, titlul Casele clovnilor ajută și mai mult la ușurința cu care montarea pare să cîștige aura emblematicului, dînd seama de norma comună a lumii de azi. Și iată cum un spectacol simplu reușește ca într-o oră să cartografieze mood-ul și problemele acute ale epocii noastre. Nu cele teribile, care planează asupra speciei sau a societății la nivel macro, ci acelea individuale, de zi cu zi, din care se compune - ghiciți ce? -, viața celor mai multora dintre noi.

Dacă mi-ar fi îngăduită o părere de simplu spectator care nu trebuie să-și bată capul cu strategiile de succes ale unui teatru, aș spune că mi-ar plăcea să văd cît mai multe asemenea spectacole pentru adulți pe scena de la Țăndărică.

Foto Andrei Roșianu