Pe neamul colmirizilor

 

Petros și Antigona se aplecară peste cadrul ferestrei. Harta putea să tot zacă în rucsacul lui Petros, doar era război. Mama apucă niște sacoșe și plecă valvîrtej. „Mă duc la băcănie. Dacă trece unchiul vostru, ziceți-i că vin imediat.” Tatăl își puse pălăria. „Eu ο să mă duc, totuși, să văd ce se întâmplă la Kontoyiannis”. Bunicul privea și el în drum de la cealaltă fereastră și bombănea: „De ieri vă zic. Tot îmi picau rigi și nu-mi ieșea jocul de nicio culoare. Nu mi-a ieșit nici o pasiență”.

Pe drum se auzeau cântece și marșuri. Treceau dube pline cu soldați care-și aruncau chipiele în aer și strigau: „NU. Nu italienilor cărora le-a cășunat din senin să prăpădească Grecia”.

– O să cazi.

Petros o trase de jachetă pe Antigona. Aceasta, pe jumătate aplecată peste cadrul ferestrei, le trimitea bezele soldaților, care acum intonau „Pe neamul colmirizilor”, pe care Petros îl știa de la școală. Bine, versurile cântecului sunau, de fapt, așa: „Pe neam și colb mii în rânduri ostașii victorios pășiră”. Cu toate astea, până anul trecut, Petros și clasa lui cântau „Pe neamul colmirizilor” – așa credeau ei că e corect. O oaste anume – a grecilor, firește – învinsese neamul colmirizilor, pe care Petros și ceilalți copii și-i imaginau ca pe ceva de felul mirmidonilor. Numai că pe la sfârșitul anului trecut profesorul de muzică plecase și venise altul nou, care le scrise pe tablă versurile corecte. Copiilor însă mai bine le sunase prima dată. „Pe neam și colb mii în rânduri” nu le spunea nimic. Așa că acum, când cântau soldații, Petros și-i închipuia năvălind cu spadele și biruindu-i pe barbarii colmirizi.

– Noi, grecii, mereu învingem în războaie. Nu-i așa, bunicule?

Bunicul nu răspunde, caută să-l zărească printre soldați pe unchiul Anghelos.

– Sigur are stea pe epoleți unchiul, nu-i așa, bunicule?

– Salutare, flăcăi, strigă Antigona și, luând la repezeală dintr-o vază niște margarete cam veștede, le aruncă peste soldații care nu conteneau să mărșăluiască.

Petros își închipuise războiul ca pe ceva îngrozitor. Dar iată că nu era așa. Aducea a sărbătoare, a petrecere. Și de n-ar fi fost sirenele care urlau încontinuu, s-ar fi putut bucura că nu se duce la școală lunea.

– Uite la doamna Levendi, îl înghiontește Antigona.

E doamna de la etajul de dedesubt, grasă și vopsită roșcat, care duce două sacoșe uriașe.

– Bună ziua, îi strigă amândoi de la fereastră.

Ea însă nici nu se întoarse să-i privească, ci intră în grabă pe ușă.

Mama se întoarse cu sacoșele goale de la băcănie, unde, cică, era omor. Nu putuse să aștepte, de teamă să nu ajungă unchiul Anghelos, care sigur se grăbea să se prezinte la unitate.

– Și dacă n-apucă să treacă pe aici? se înfricoșă deodată mama.

Se întoarse și tatăl de la birou – „UNT-ULEI – G. Kontoyiannis” –, pe care îl găsise închis.

– Nici țipenie de om, spuse tatăl atât de abătut, încât Petros se miră de ce era atât de mâhnit, de vreme ce avea și el liberă o zi de luni.

Petros vrea să coboare în stradă, îl strigă prietenul lui, Sotiris, dar tatăl nu-l lăsă. „Nu știm”, zice, „ce se poate întâmpla azi, și-apoi acuma trebuie s-apară și unchiul Anghelos, să-și ia rămas bun”.

Antigona, care se plictisise să se uite pe fereastră, probează acum în oglindă un batic alb pe care și-l fixează cu agrafe în păr.

– Mamă, la ce vârstă sunt admise asistentele voluntare?

Mama nu-i răspunde, se așezase pe podea și scotocește prin bufet. Scoate diverse pungi de hârtie, le deschide, aruncă un ochi în ele și le bagă înapoi. Dintre adulți, ea e cea mai încordată. Poate pentru că nu are niciodată liber. Nici măcar pe timp de război. Mereu, până și duminicile sau de Crăciun, se ocupă de toate, iar de sărbători are încă și mai multe pe cap.

– Trei kilograme de fasole... două kilograme de zahăr... jumătate de kilogram de linte... o mână de făină de grâu... un kilogram de făină..., mormăie mama în timp ce cotrobăie prin pungi.

Ce-o fi apucat-o să înșire cu voce tare totul de prin bufet? Se auzi soneria, nu era unchiul Anghelos. Era Rita, colega Antigonei. Avea ochii plânși. Îl luaseră pe fratele ei în armată. Și tatăl ei merge să se înroleze. Mobilizare generală.

– Tată, tu nu mergi la război? întrebă entuziasmată Antigona.

Mama răspunde că tata nu e așa tânăr ca să fie chemat la arme. Lui Petros îi veni să strige: „Păcat! Ce frumos ar fi ca tatăl tău să meargă la război”.

Pe ușa casei intră un ofițer. Unchiul Anghelos. Petros fu cât pe ce să nu-l recunoască. Coboară dupăind scările să-l întâmpine și îi sare în brațe. Sublocotenent, așa îi spune. Ca semn distinctiv, are pe cele două vârfuri ale gulerului o panglică vișinie. Ce chipeș e unchiul Anghelos în uniformă. Mama și bunicul plâng când îl văd. Noroc cu Antigona și cu Rita, că salvează situația. Rita uitase deja de ochii umflați de plâns și o îi dă un ghiont Antigonei:

– Fă-mi cunoștință cu unchiul tău, îi șoptește.

– Unchiule Anghelos, ea e Rita, prietena mea cea mai bună, de care ți-am mai spus.

– Măi, Antigona, glumește unchiul Anghelos, să ai o prietenă așa frumoasă și să ne faci prezentările tocmai acum, când plec la război...

– Nu contează, vă aștept să vă întoarceți învingător, îi răspunde cu afectare Rita și dă jos medalionul de aur, vrând să i-l prindă de gât unchiului.

– Ai înnebunit? o oprește Antigona. Ce-o să zică maică-ta?

– „Totul pentru armată”, asta e deviza noastră, spune Rita și îi agață la gât medalionul unchiului Anghelos, care râde din toată inima.

Râde așa cum râdea și în duminicile când luau masa împreună și îl rugau să mai rămână puțin după masă, iar el spunea printre râsete: „Trebuie să ajung la întâlnire”. Mama se îngrijorează, fiindcă unchiul Anghelos poartă pe dedesubt doar un pulover subțire.

– O să ne dea de toate când ajungem pe front, o liniștește el.

Se grăbește să plece și îl îmbrățișează mai întâi pe bunicul. Mâinile bunicului tremură. Mama izbucnește în plâns. Petros se gândește că familia lui nu are pic de eroism. Numai Antigona și Rita știu să-și ia rămas-bun de la cineva care pleacă la război. Îl prind amândouă de câte un braț și coboară scările cântând:

Mân-dri trec sol-dă-țe-ii noș-tri...

Petros îi urmează în fugă, sărind câte două scări o dată. Se gândește la ziua în care unchiul Anghelos se va întoarce învingător, la câte va avea să le povestească. Îl vor reține mai mult duminicile, chiar dacă n-o să ajungă la întâlnire.

Se opriră cu toții în fața ușii de la intrare. Unchiul Anghelos le sărută în grabă pe fete, pe Petros îl bate afectuos pe obraz și sare în primul camion cu soldați care trece prin fața lor. Antigona și Rita jubilează, fac cu mâna, își flutură batistele în semn de rămas-bun. Camionul cotește și se face nevăzut. Dar ele nu se mișcă din loc. Rămân acolo și privesc spre locul în care dispăruse camionul. Petros întoarce scurt capul și o vede pe Rita ținându-și obrazul cu palma.

– Te doare dintele? o întrebă.

– Fraiere! face Antigona. A sărutat-o unchiu’.

Pe scară se auziră niște tropăituri, era Sotiris de la etajul de deasupra, cobora, ca de obicei, câte trei scări o dată. Din cauza avântului, fu cât pe ce să cadă peste fete.

– Hai să mergem să vedem cum trece artileria, îi spune lui Petros.

– Petros, unde te duci? țipă Antigona.

– Zi-i mamei că mă duc cu Sotiris să ne uităm mai încolo, îi strigă și nici că îi păsă să audă răspunsul.

O rupsese la fugă împreună cu Sotiris și deja erau departe.

Nu văzură artileria, dar bătură la rând cartierele și se holbară la autovehiculele care transportau soldați. Își făceau loc prin mulțimea care se cățăra pe tramvaie, pe autobuze, ca niște ciorchini de struguri, și striga: „NU, NU”.

– Se grăbesc să se înroleze în armată, spuse Sotiris, care întotdeauna era la curent cu toate.

– Mergeți cu bine și să vă întoarceți victorioși, se sforțară să zbiere și ei.

Apoi își făcură două chipie dintr-un ziar găsit pe jos, se încolonară – Sotiris primul, bineînțeles – și începură să cânte un marș improvizat:

Englezi, francezi, cartofi mâncați,
Italieni, macaroane  în voi băgați,
Greci, viteji să fiți, nu vă lăsați.

Când se întoarse acasă, Petros avea vocea răgușită de la atâta cântat. Era pe la orele după-amiezii, dar uitară să-l certe.

Totuși, orice s-ar spune, foarte multe se schimbară de când începuse războiul. Întâi de toate, în Petros crescu o dorință. Uitase să coboare în magazie și bietului Theodoros sigur îi era foame și nici nu aflase că grecii se războiau cu musoliniștii – așa le spunea Sotiris italienilor. A doua zi, dis-de-dimineață, coborî să-i dea de mâncare. Pe culoarul care duce la magazii dădu peste proprietarul casei, care flecărea cu un ins scund, cu ο mustață cât un găinaț.

– Eu, îți zic, nu îmi iau așa angajament, spunea insul scund cu găinațul.

– Și unde-o să se ducă lumea când or să ne bombardeze? întreba proprietarul. Pe mine mă obligă să fac adăpost.

O să facă adăposturi din magazii, se gândi Petros și începu să se gândească la ce avea să-i spună Antigonei ca s-o convingă să-l aducă pe Theodoros în camera lor.

– Mai sigur ar fi pe acoperiș, hăhăi ghibirdicul. Aici, în caz că pică vreo bombă, se năruie și casa toată peste ei.

Astfel, magazia nu fu transformată adăpost și, când bombardamentul se petrecea pe timp de zi, toți chiriașii casei – cu excepția bunicului lui și a bunicii lui Sotiris, care nu puteau urca scara spiralată exterioară – urcau pe acoperiș și își puneau o cratiță pe cap, să nu-i nimerească fragmente de proiectil. Când bombardamentul se petrecea noaptea, toți rămâneau neclintiți în paturile lor. Doar că Petros își trăgea plapuma până deasupra capului. Nimeni nu se temea, cu toate că, atunci când bombardară portul Pireu, bubuiturile îi zguduiră pe toți. Geamurile se zgâlțâiră din loc, dar nu exista pericolul să se spargă, fiindcă lipiseră benzi albe de sus până jos. Sotiris se lua la întrecere cu ceilalți, să vadă cine face cele mai bune poante. Știau însă că Atena nu avea să fie bombardată. O spusese doamna Levendi, care o aflase de la Michael, englezul, care se logodise cu fiică-sa, Lela, la câteva zile după ce fusese declarată stare de război.

Într-o zi, un taxi opri în fața casei și din el ieșiră Lela și un ofițer englez, a cărui mutră era la fel de roșie ca părul vopsit al doamnei Levendi. Ducea în lesă un câine, un câine-lup – mai târziu, Petros avea să se împrietenească cu el –, care se numea Storm și asta, în engleză, cică, înseamnă „furtună”. Antigona privise cu invidie taiorul nou al Lelei, Petros, câinele, iar mama, cutia imensă de carton pe care o scosese englezul din portbagaj.

– Cică ofițerilor englezi le dau în fiecare săptămână mâncare cât pentru două familii, spuse mama pe un ton amărâtă.

În ultima vreme, mama era mereu necăjită, nici victoriile mari n-o bucurau. Nici măcar când căzuse Tepelenë, când până și bunicul ieșise cu un steguleț pe balcon și cântase șlagărele Marii Antigona, care însuflețiseră soldații în războiul trecut.

– Mamă, au luat Tepelenë, exclamă Petros.

– Am auzit, nu țipa! a fost răspunsul ei.

Petros nu pricepe de ce nu se bucură mama lui. Zici că nu-i grecoaică. Atâtea victorii, atâta glorie! Ah, dar când avea să se întoarcă unchiul Anghelos să povestească despre toate astea. Rita și Antigona croșetează încontinuu ciorapi pentru armată, iar când vorbesc despre soldați, spun „eroii noștri”. Bunicul le spune „flăcăii noștri”. Chiar și tata, care e scump la vorbă – mai ales de când nu mai merge la muncă și stă aproape toată ziua acasă, domnul Kontoyiannis i-a spus că închide deocamdată magazinul „așteptând evoluția situației” – , chiar și el, deci, lasă din când în când deoparte tichetele și înfige stegulețe pe o hartă mare pe care a agățat-o pe perete, marcând fiecare oraș ocupat de armata greacă.

Numai mama se comportă ciudat și nu-i pasă de victorii. Pe toate le vede în negru, până și cărțile poștale pe care le trimite unchiul Anghelos, ea le interpretează altfel decât toți ceilalți. În ultima primită de la el „de undeva de pe front”, scria: „Îmi scrieți că în Atena e soare, aici e frig și ninge... mă deranjează degetul mare de la picior...”

Acest deget mare iscă multe discuții la masă.

– I-or fi mici bocancii, asta trebuie să fie, spunea bunicul.

– Are degerături, vă spun eu, zicea mama pe noul ei ton mâhnit.

– Degerături, auzi și tu! se enervă bunicul. Sunt înarmați cu lână până la gât. Nu vezi fotografiile din presă? Le împarte prințesa cu propriile ei mâini.

Mama insista însă că unchiul Anghelos nu e vreun sensibil să se plângă că îl doare degetul pentru că îi sunt mici bocancii. Și pe deasupra, continuă iritată mama, femeile care stau la coadă la băcănie spun că zilnic vin de pe front o grămadă de soldați cu degerături.

Petros și bunicul nu prididesc să facă stegulețe din hârtie albă și albastră și să le atârne în balcon cu fiecare nouă victorie. Iar Petros îl învăța pe bunic toate noile cântece care îi ridiculizau pe Duce și pe italieni. Bunicul îi ura pe italieni, fiindcă în urmă cu mulți ani un italian îl zvântase în bătaie.

Era în turneu cu trupa Marii Antigona, undeva în provincie. Tocmai se căsătorise cu bunica, fiica electricianului din teatru. Aveau premieră. Jucau Dama cu camelii. Ca de fiecare dată când nu aveau cușca sufleorului, bunicul se retrăsese lângă culise. Marea Antigona nu se descurca fără bunicul. Niciodată nu-și amintea replicile și de multe ori le încurca cu replici din alte opere. Bunicul știa să i le șoptească cu așa măiestrie, încât nimeni nu-și dădea seama. Când ea se afla pe scenă, deci, bunicul nu își putea permite să fie distras nici măcar o clipă. Dacă însă opera fusese jucată de multe ori, atunci putea și el să-și mai acorde câte un răgaz. În seara aceea aruncă pe furiș o privire în sală, să o admire pe bunica. Aceasta venise îmbrăcată elegant și urmărea spectacolul din primul rând. Când colo ce vede?! Un bărbățoi, care se așezase lângă ea, tot încerca să-i apuce mâna, iar bunica și-o retrăgea nervoasă. Cedează până la urmă bunicul, iese pe scenă, sare în sală și îi arde un pumn matahalei. Ăla țâșnește numaidecât în picioare și abia atunci vede bunicul că are doi metri. Firește, spectacolul a fost întrerupt, lumea zbiera, iar lunganul – care, după cum avea să afle bunicul după aceea, era un inginer italian angajat la o firmă străină care construia un pod în zonă – îi trase bunicului o bătaie zdravănă și se opri abia când o văzu pe bunica leșinând în scaun.

– Și nu doar că m-a bătut, ci m-a făcut și clovn, spunea bunicul cu indignare de câte ori istorisea pățania.

De aceea se bucura acum când o încasau și italienii pe front.

– Nu se poate, spunea bunicul, trebuie ca vreun nepot al ticălosului ăla să ia bătaie de la soldații noștri.

Una peste alta, bunicul nu mai putea de bucurie, întrucât aflase că Marea Antigona – cu toate că avea vreo șaizeci de ani – își pusese costumul național și cânta într-un teatru mare pentru a le insufla curaj soldaților.

– Mă duci, Petros, dragule, șontâc-șontâc s-o văd în culise, spunea și îi străluceau ochii.

Când căzu Argyrokastro, bunicul, Antigona și Petros aveau de gând să cânte „Ești un fraier, Mussolini” până rămân fără voce. Îi opri însă mama, care ținea în palmă două inele. Îi spuse Antigonei să i le ducă doamnei Levendi. Se înțelesese cu ea. Le cumpăra englezul pentru Lela. Petros se simți atât de dezamăgit, încât se duse la el în cameră să plângă. Am luat Argyrokastro, îi învingem pe italieni – imperiu în toată regula –, iar mamei nici că-i păsa. Vindea inele și își făcea griji pentru degetul mare al unchiului Anghelos. Când avea să se întoarcă învingător, o să se rușineze cu sora lui. În plus, își amintește Petros cu și mai mare rușine, acum câteva zile, când băteau clopotele pentru o victorie – fără să se fi aflat încă pentru care – , iar mama lipsea – se dusese undeva și tocmai ce intrase în casă –, Petros și tatăl lui o întrebară dacă aflase ce se întâmplase.  De parcă n-ar fi înțeles ce o întrebaseră, mama îl repezi pe tatăl lui Petros:

– Cum tu nu aveai de gând, m-am dus eu la Kontoyiannis. Ne va da pe credit o canistră de ulei.

Tata se enervă, îi spuse să nu se amestece în treburile lui, iar mama îi răspunse, încă și mai mâniată, că n-o să-i moară copiii de foame. Mai spuseră și altele, multe, și Petros se gândi că, de când începuse războiul, mama și tatăl lui își vorbesc tăios, sunt nervoși, iar mama, mai ales, e mereu pusă pe ceartă.

Totuși, Petros citise de atâtea ori în romane despre femei care făceau numai isprăvi eroice întreaga lor viață. Știa pe de rost despre Thekla, dar mai ales despre Alexia, care, în urmă cu sute de ani, pe timpul lui Vasile Bulgaroctonul, făcea pe muta, se strecura printre dușmani și îi iscodea. Antigona își pune mereu în păr cele șaizeci și opt de pănglicuțe și croșetează ciorapi, sporovăind cu Rita. Cum ar fi să-i spună cineva să facă pe muta! Ciorapi împletesc și babele. Antigona ar putea și ea să fugă pe front, măcar să înfășoare pansamente. Doar a împlinit paisprezece ani. Alexia era cam de-o seamă cu ea când cutreiera pădurile și munții.

– „Alexios, m-auzi?”, îl întreba Thekla pe Alexios, care își dădea duhul.

– „Te-aud, Thekla… Jură.”

– „Jur.”

– „Vei trăi pentru patrie.”

– „Jur.”

Între timp, mama când se ciondănea pentru o canistră de ulei, când dispera fiindcă boabele de fasole pe care le primeau erau pline de gângănii.

„ ...Și Thekla smulse pumnalul din rana lui Alexios, care-și dădea ultima suflare zicând: Eu sunt unul, voi pieri și voi fi uitat, dar patria rămâne.”

Ah, de n-ar fi fost așa mic Petros, de n-ar fi avut doar nouă ani... De-ar fi putut spune: „Eu sunt unul și voi pieri...” Dar cine îl lua în seamă? Bine că măcar unchiul Anghelos era pe front. Bine că punea el patria mai presus de toate iubirile, așa cum spunea Alexia. Bine că, atunci când se va fi terminat războiul și se vor întoarce învingătorii călare în Atena, putea să-și aștepte și familia lui propriul erou. Când se vor deschide școlile, va învăța la istorie despre eroii războiului de-acum, vor vorbi și despre unchiul Anghelos și îi vor pune fotografia lângă aceea a lui Kolokotronis și a lui Markos Botsaris. Ce-o să facă mama lui atunci când întreaga urbe o să fie năpădită de drapele și stindarde, când de la un capăt la altul vor bate toate clopotele, vestind marea, finala victorie?