Atelier de traduceri — un proiect desfășurat de B-Critic și Fundația Culturală Greacă și coordonat de Evanthia Papaefthymiou și Claudiu Sfirschi-Lăudat

Prin acest proiect, B-Critic și Fundația Culturală Greacă își propun să deschidă interesul agenților culturali autohtoni pentru culturile învecinate, să încurajeze formarea de noi traducători din limba neogreacă, dat fiind numărul redus al acestora, să le semnaleze editorilor români scriitori contemporani greci în vederea publicării și, mai ales, să stârnească apetitul cititorilor pentru lectura unor scriitori valoroși din spații culturale vecine.

Auguste Corteau
Cartea Katerinei

Αύγουστος Κορτώ
Το βιβλίο της Κατερίνας

traducere și prezentare de Iuliana Hristea

Editura Patakis, Atena, 2017
pp. 11-13, 123-129, 133-134

 

Iuliana Hristea a studiat limba și literatura greacă la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine din cadrul Universității București. În timpul verii lui 2017 a lucrat ca interpret (greacă-română) pentru trustul de televiziune Antena, iar pe parcursul anului academic 2017-2018 a predat limba greacă elevilor începători, la Comunitatea Elenă din București. În vara lui 2018, a lucrat la Vivre.ro ca traducător din greacă în română. În februarie 2022 a absolvit un masterat de traduceri, din engleză în greacă, la London Metropolitan University. Din februarie 2022 până în prezent lucrezează ca traducător din engleză în română al companiei Young Living Europe Ltd.

Autorul fragmentului pe care am ales să-l traduc din Cartea Katerinei este de origine greacă și se numește Avgoustos Korto (pseudonim literar, numele său adevărat fiind Petros Xatzopoulos).

Autorul a declarat că a ales numele de Avgoustos pentru că sună mai nobil și Korto datorită admirație sale pentru autorii francezi, a căror influență este vizibilă atât în modul lui de a gândi, cât și în stilul literar adoptat.

Autorul s-a născut pe 2 ianuarie 1979. Toată copilăria și-a petrecut-o în Salonic, alături de părinții lui: Tasos, doctor stomatolog, și Katerina, casnică, fiica unui înstărit om de afaceri.  După terminarea liceului, a urmat cursurile Facultății de Medicină din cadrul Universității „Aristotel” din Salonic, fără a-și finaliza studiile. Acum locuiește la Atena, în Exarhia, alături de soțul său.

Korto este un activist împotriva discriminării din cauza orientării sexuale. În ciuda atacurilor verbale dure, în noiembrie 2014 s-a căsătorit cu partenerul său în statul New York.

De mic copil a fost pasionat de literatură. La 19 ani a început să scrie, iar în 1999 a publicat pentru prima dată colecția de povestiri Cartea viciilor. De atunci este prezent încontinuu pe scena literară greacă. Până în prezent a scris patruzeci de cărți (poezie, proză, literatură pentru copii), a tradus șaptezeci și patru de cărți, din engleză și din franceză, și este coautor la șapte publicații.

Mai mult decât atât, două dintre romanele sale au fost adaptate și transformate în piese de teatru. Cartea Katerinei a fost pusă în scenă de regizorul Yorgos Nanouris, iar romanul său Rena, de Nikaiti Kountouri.

De asemenea, a scris scenariul și muzica pentru Testosteron, film care s-a clasat pe locul al treilea la competiția din cadrul Festivalului de Film de la Salonic, în 2014. Printre distincțiile primite se numără și Premiul de Stat pentru Literatură pentru copii, în 2004, și Premiul IBBY pentru cel mai bun roman pentru copii.

*

Korto este unul dintre cei mai în „vogă” scriitori greci contemporani, iar cărțile sale se vând în număr foarte mare. Ceea ce îl distinge, printre altele, este și personalitatea lui controversată. El însuși susține că este o carte deschisă pentru cititorii săi, care îl cunosc fie prin intermediul rețelelor sociale, fie prin intermediul cărților sale.

De la prima lui carte a declarat că este homosexual, depresiv, alcoolic timp de douăzeci de ani, că a avut o copilărie grea, a fost obez, scund, tocilar și antisocial. Vorbește adesea despre relația cu mama sa și despre cum boala psihică a împins-o la sinucidere. Toate acestea sunt un leitmotiv care străbate atât operele, cât și interviurile sale publice.

*

Cartea Katerinei este rezultatul încercării lui Korto de a se pune în pielea mamei sale și de a-i da glas prin cuvinte alese de el. Autorul o caracterizează drept un roman. Însă nu ar fi greșit să o considerăm o biografie prezentată sub forma unei „autobiografii”. Cartea Katerinei tratează tema depresiei, descrisă în toate formele și stadiile ei. În plus, este și o reflectare fidelă a vieții cotidiene a unei familii din Salonic din a doua jumătate a secolului al XX-lea și începuturile anilor 2000.

Cartea are un început abrupt, oprindu-se asupra momentului în care Petros își găsește mama decedată. Povestea este spusă din perspectiva ei și cuprinde și o incursiune în istoricul familiei, pentru a se întoarce apoi spre prezent, ca într-o anamneză a unui caz clinic.

Cartea stârnește interesul și pentru că este asemenea unei spovedanii a autorului dinaintea cititorilor săi. Korto nu dezvoltă tema depresiei utilizând definiții medicale, ci se sacrifică pe sine pentru a rememora, retrăi și reda, prin exemple cutremurătoare, felul în care bolile mintale afectează viața unei familii de rând.

 

 

Doar niște îngeri bolnavi

 

Povestea mea începe de la sfârșit – al ei și al meu.

Fiul meu e cel care m-a găsit. În zorii zilei de vineri, cu cinci zile înainte să împlinească douăzeci și patru de ani. Și-a dat seama că murisem deși nu era nimic schimbat în casă. Poate fiindcă, ca de obicei, chiar și moartă, i-am ieșit în întâmpinare.

Era decembrie, iar caloriferele duduiau. Eu, în pat, complet goală. Mă îngrășasem mult în ultimii ani, iar în somn hainele și așternuturile mă sufocau. O pagină dintr-un poet tragic al nefericirii și iubirii: gol l-am văzut pentru prima dată, goală m-a văzut acum pentru ultima oară.

După ce, dintr-o privire mi-a evaluat natura moartă, și-a îndreptat privirea spre geam și s-a gândit să-l deschidă. Să plece sufletul mortului, așa se zicea pe vremuri, și la asta se gândea acum. Dar mai avea o grijă: să nu răcesc așa goală cum eram. S-a oprit locului să mă studieze.

Dacă aș fi fost vie și, trezindu-mă, l-aș fi prins uitându-se între cracii mei, m-ar fi apucat rușinea și aș fi tras cearșaful. Dar acum eram dincolo de rușine. Și avea o noimă, o justificare privirea insistentă a fiului meu. De acolo am ieșit, se gândea. Și acum... Acum se vedea ca pe o frunză, un fruct, o floare, care fusese tăiată brusc din rădăcină. Am suferit așa puțin împreună, și apoi, deși știa că trebuia să mă lase cum mă găsise, s-a apropiat și s-a așezat lângă mine, ca să mă pregătească.

Cu o cârpă umedă, mi-a șters fierea uscată de pe bărbie, apoi mi-a ridicat capul pe pernă și mi-a închis gura care rămăsese căscată. Apoi, mi-a apropiat picioarele și m-a acoperit cu un cearșaf din zestrea mea, care rezistase mai mult decât mine. Și gesturile lui erau tandre ca niște versuri: așa îi ștergeam și eu balele, când era bebeluș, așa îl înveleam și eu când, în zori, îl găseam ghemuit în pătuțul lui, fără păturica matlasată.

Cele ce au urmat nu au importanță. Doar clipele acelea, în care ședeam lângă el, fără să pot să-l îmbrățișez și să-i alin suferința, zicându-i: Plângi, puișor. Plângi, ca să te răcorești. Dar era prea devreme, încă îi era plin sufletul doar de întuneric. A plâns a doua zi, iar după ani, de mii de ori mai mult decât în dimineața aceea.

Așa începe povestea mea. Mă numesc Katerina și am murit urmând un drum întunecat, singuratic, sub spectrul nopții, fiindcă purtam în mine multe de nesuportat. Am murit îngrozită și singură, înecată în propria-mi amărăciune. Dar nu vă merit mila, nu. Mi-am făcut-o singură.

Așa cum trebuie să moară ucigașii.

Nativité

2 ianuarie 1979, iar de la opt seara ninge mărunt, ca în povești.

Astăzi se împlinesc fix nouă luni din seara zămislirii și, deși doctorul m-a liniștit spunându-mi că multe femei nasc și după ce trec cele nouă luni și că este perfect normal, eu știu:

Pe 2 aprilie m-am născut eu, pe 2 noiembrie, Tasos și pe 2 ianuarie, în seara asta, se va naște fiul meu.

Deși e prima mea naștere și fără cezariana recomandată de medic, sunt liniștită, împăcată. Și sigură că totul va fi bine.

Când simt la ora zece primele dureri și în pofida durerii, îi spun calm lui Tasos: „Du-te și adu lucrurile! Nasc”.

L-a apucat o așa groază, că zici că el însuși se pregătea să nască. Aleargă ca bezmeticul să aducă ba valiza, ba portofelul, ba aparatul foto – pentru că, am uitat să vă spun, un lucru învățat alături de Tasos e că orice iubește (pe mine și burta mea, mai presus de toate) fotografiază continuu, până când ți se ia și îi spui: „Ia mai du-te de-aci, omule, de-o oră încerc să trag o bășină și te mai am și pe tine între craci să faci prim-planuri cu burdihanul meu! ”.

La zece și zece plecăm de-acasă, la zece și douăzeci ajungem la clinica Eleftho*, cea de la intersecția Aghias Sofias cu Tsimiki, și la unsprezece fără douăzeci nasc, în dureri cumplite – normale, de vreme ce are patru kile jumate îngerașul –, pe fiul meu, Petros.

Între timp s-au întâmplat scene de neuitat. Ca aceea din sala de operații, unde eu stau cu picioarele crăcănate și Tasos se proțăpește între ele ca să imortalizeze clipa în care o să iasă copilul nostru. Ce perdaf i-am mai tras – dar și el, nesimțitul, să vrea să-mi dezvăluie toate cele! Cu toate astea a reușit să-l fotografieze pe micuț, plin de sânge, la câteva secunde după ce a venit pe lume. Sau scena de după, când doctorul îmi spune că-mi aduc a doua zi copilul, că trebuie să mă odihnesc, că nu e bine ca mama să vadă copilul imediat după naștere – omul știe și povestea cu depresia și vrea să mă protejeze –, dar mie nu-mi pasă și îi spun că, dacă nu mi-l aduce pe micuțul meu Petros să-l iau în brațe, mă ridic din pat, mă duc în sala de operații, iau cuțitul cu care m-a sfâșiat ca să iasă bestia și îl înjunghii pe nerușinat, pe el și pe curva de asistentă, nesătula care îi e amantă și de care toată lumea știe, dar el face pe niznaiul. Da, pentru că, printre altele, calmantul nu și-a făcut deloc efectul. Dorința unei mame leoaice este mai puternică decât orice medicament.

Și uite așa, un pic mai târziu, îl țin pe Petros în brațe, iar după două secunde la țâță, sugând cu ochii închiși, dar plin de lăcomie.

Poate că în anii ce-au urmat să fi ajuns de multe ori în Iad, un Iad de trei ori mai rău decât cel cu care sunt amenințați sinucigașii.

Dar măcar știu cum e Raiul.

Este acea seară. Este clipa în care, sătul, Petros îmi lasă țâța, deschide ochii și mă privește.

Sânul melancoliei

Mi-aduc aminte de primele patruzeci de zile doar ca de un vis nesfârșit, desfătător. Nu-mi las fiul nicio clipă – chiar și atunci când Tasos mi-l ia cu forța, să-l pună la culcare în pătuț, eu întind mâna, iar el îmi strânge degetul cu mânuța lui microscopică. Pot sta trează cu orele, ca să nu tulbur această strângere.

Dar într-o zi mă trezesc și ceva e schimbat. O greutate mă strivește, un întuneric îmi încețoșează mintea. Și brusc rămân fără lapte. În zadar suge și scâncește micuțul meu Petros, până când îmi sângerează sfârcul.

Noroc că citisem despre depresia post-natală și știu că am nevoie de ajutor. Nu vreau să fiu separată de copilul meu, dar nu sunt în stare să am grijă singură de el, nici măcar în puținele ore când Tasos e la muncă.

Așa că, în aceeași zi chiar, ne strângem lucrurile și ne mutam în casa părintească, în vechea mea cameră, pe care nea Minas a transformat-o în cameră matrimonială, cu un pat dublu imens și un pătuț nou-nouț pentru nepotul său.

Asta este prima minune: la aproape optzeci de ani, tatăl meu, acest țăran cu inima de piatră, de la care nu primeai nici pic de afecțiune, se topește după ultimul lui nepot, chiar dacă nu-i poartă numele. Se topește. Când obosesc sau nu mai vreau să-l țin, pentru că-mi vine să plâng și nu vreau să se sperie, n-o lasă pe mama nicio jumătate de secundă să se bucure și ea de propriul nepot. Îl strânge la piept și copilul, simțind iubirea, adoarme ca și cum l-ar ține în brațe îngerul păzitor.

Această dăruire patologică față de domnișorul Petros, cum îl strigă cu un zâmbet larg (când a învățat tata să zâmbească?), va provoca furia ascunsă – și îndreptățită – a fraților mei. Pe de-o parte, pentru că niciodată nu primiseră o asemenea atenție din partea Țăranului (nici ei, nici pruncii lor), pe de alta, pentru că nea Minas, exagerat în toate, duce toată tărășenia până într-un punct înspăimântător. Cum s-a întâmplat într-o după-amiază, când Kleio o aduce pe fetița ei de șapte ani, pe Irini, care e în culmea fericirii că, într-un final, vede bebelușul, pe verișorul ei. Însă Petros doarme în pătuțul lui, sub privirea vigilentă a bunicului, iar țipătul de bucurie al micuței Irini îl trezește. Atunci moșul se duce în bucătărie, pune mâna pe cuțitul cel mare și se ia după nepoată, ca s-o căsăpească, „Mi-a trezit copilul afurisita de curviștină”. Eu, bineînțeles, îi țin partea surorii mele și-l cert că s-a luat de copiliță, dar pe-ascuns sunt bucuroasă.

Și a doua minune: să fie de la iubirea care plutește prin casă ca o mireasmă și mă hrănește, să fie de la întoarcerea în cuibul părintesc, care mă face să mă simt în siguranță, oricum ar fi, depresia pe zi ce trece se retrage, până când devine o tristețe nedefinită și apoi mă părăsește complet.

Cu toate astea, mai rămânem câteva zile, nu de alta, dar nea Minas, aflând că ginerele lui cumpără din propriul buzunar laptele praf, care e extrem de scump –, și în ciuda reacției vehemente a lui Tasos, care este foarte demn și nu vrea să se simtă dator față de nimeni –, s-a dus să cumpere o grămadă de lapte praf, cu care se puteau hrăni două legiuni de nou-născuți.

Iar acum că sunt bine și seara nu-i mai întorc spatele lui Tasos, stăm cu Petros între noi și ne amuzăm urmărindu-l să vedem spre cine se răsucește. După cum e normal, bebelușul se răsucește înspre mamă, dar, văzând că Tasos se supără că e ignorat de fii-su, îi propun să ne schimbăm locul în pat. Și într-adevăr, de îndată ce ne mutăm, Petros se răsucește drept spre taică-su și adoarme sub privirea lui plină de adorație. Iar acum eu sunt cea care se supără.

Propriii copii fac din tine un copil.

Dar, din păcate, copiii se iau la întrecere între ei, sunt geloși și se bosumflă.

Chiar și cei mari.

Lecturi

Bineînțeles că fiecare decizie a mea, pe lângă instinctul matern, se bazează pe cărți despre maternitate, psihologie și creșterea copiilor, cărți pe care le devorez. Mă duc adesea la librăria Molho și cumpăr cu grămada: Montessori, Melanie Klein și, preferata mea, cartea lui Alexander Neill, fondatorul școlii Summerhill, care vorbește despre libertatea pe care eu însămi intenționez să i-o acord cu generozitate, la fiecare pas, lui Petros.

Și în afară de astea, citesc – seara, pe ascuns, ca să nu mă vadă Tasos și să se îngrijoreze – cărți despre depresie și combaterea acesteia, deoarece microbul bănuielii nu mi-a dat pace. Știu că toată această hiperactivitate a mea este parțial motivată, din cauza surescitării firești resimțite de orice femeie care tocmai a născut, dar când de două luni dorm numai două ore pe zi, mă agit și fac o mie de lucruri, ei bine, n-au cum să nu-mi vină în minte fluctuațiile din adolescență, când fazele de euforie aproape bionică erau urmate de căderi la fel de dramatice.

Dar oricât mi-aș teme de depresie, de data asta o pândesc, iar dacă vine, mă va găsi pregătită de război.

Pentru că atunci, la paisprezece ani, ce aveam în viață? Iubirea lui Aghis, care se tot îndepărta, și pe-a Zoiței, care nu mai prididea cu treburi.

Pe când acum... Acum mă simt în stare să înfrunt orice!

 

(Totuși, ani mai târziu, gândindu-mă la zilele acelea, mă voi întreba: Ce s-a schimbat? Petros încă îmi umple viața. Și atunci cum de mă simt atât de goală? Și nicio carte de pe lume n-o să poată rezolva enigma suferinței mele, n-o să mă poată alina.)

____________

NOTE:

* Eleytho sau Eileithyia (Ilithyia), zeiță din mitologia greacă, fiica lui Zeus și a Herei, care ajuta femeile la naștere.

Coperta a IV-a a ediției grecești:

„Această carte nu are scopul de a răni pe nimeni, cu excepția celor care o vor citi. Această carte, vor spune ei, este plină de minciuni răutăcioase, inexactități, falsificarea istoriei familiei noastre de către o minte furioasă și bolnăvicioasă, care caută răzbunare pentru moartea pe care singură și-a ales-o. Dar pentru mine acesta este adevărul meu și, pornind de aici, fiecare poate alege uitarea care i se potrivește, care îl alină. Așa este, dacă așa aleg să fie.
Cartea asta mă sfâșie.
Cartea asta e menită să mă sfâșie, să mă ruineze. Exist printre propriile ruine.
Și cine o va citi n-o va uita niciodată.”