În 2019, Lavinia Braniște a publicat romanul „Sonia ridică mâna”. Cu primul ei roman, „Interior zero”, a obținut premiul „Nepotul lui Thoreau” pentru cel mai bun roman românesc al anului 2016. Volumul a apărut în 2018 și în traducere germană la editura Mikrotext. Scriitoarea a fost invitată să citească fragmente din roman în cadrul seriei Literatour d'Europe, inițiată de reprezentanța regională a Comisiei Europene. Este interesată de elementele de cultură urbană, de stilul de viață actual, notând în cheie minimalistă trăiri ale unor personaje însingurate, care se zbat pentru supraviețuire.

Interior zero (fragment)

Sunt un om la care furia izbucnește târziu. După rușine, vinovăție și resemnare, în această ordine.Și izbucnește ca un vulcan noroios. Nu scuipă lavă încinsă, ci bolborosește rece în mâlul ei.

Acum aștept furia.

Otilia mi-a scris de la Budapesta să mai ies cu Zoe. De ce nu te-ai împrietenit cu ea? Îmi spune și eu o urăsc o zi sau două fiindcă își imaginează despre mine c-o pot înlocui așa ușor. Zoe e o prietenă a ei.

M-am trezit ieri cu un mesaj de la Zoe, dacă nu vreau să merg azi la un queer warm up party. O să fie și o grămadă de straighți, zice. ea.

Mă întreb cum i-o fi venit ideea să mă cheme.

Zoe e o fată foarte mișto. Ea n-are nicio vină.

Urmează weekendul și n-am mai ieșit de mult, îmi fac datoria față de mine și zic da.

„Sonia ridică mâna” (fragment)

Ioana îi spune că rușinea și vinovăția sunt cele mai periculoase zone în care se poate afla conștiința și că trebuie să facă un salt.

– Încă n-am intrat pe un făgaș profesional, spune Sonia, încă tatonez. Am nevoie de experiențe, de portofoliu...

– Dar îți este clar că ești intoxicată și că te consumă, nu?

– Da

– Pentru ce faci asta, ce e în mintea ta? Ce-ți răspunzi la întrebarea „de ce”?

– Pentru că nu se știe mai târziu...

– Ce nu se știe mai târziu?

– Poate o să-mi prindă bine să fi făcut asta, cine știe ce turnură vor lua lucrurile.

– O să-ți prindă bine pentru ce?

Se gândește îndelung. În mintea ei se dau bătălii. Vreau să fiu un robot, își spune. Un robot cu instrucțiuni clare, un robot căruia operația de decizie nu-i prăjește procesorul, pe care nu-l bagă în cicluri infinite.

„Dacă muncești până la epuizare doar pentru chirie și facturi, la un moment dat poate te gândești să te arunci pe geam”

Interviu cu Lavinia Braniște

O fată se așază la coadă în supermarket, cineva se bagă în față, gardianul e indiferent și nu zice nimic, fata încearcă să o atenționeze pe casieră, un bărbat dintre cei care nu respectă rândul îi zice fetei ceva jignitor cu conotație sexuală. Fata îi povestește unei prietene întâmplarea și umilința. Ce te-a înfuriat, cine e de vină? – o întreabă prietena. Nu știu... România – e răspunsul. Bun. Apoi avem: „Sonia ridică mâna să pună o întrebare, dar adevărul e că n-o ridică prea sus”. Așa suntem? Indivizi resemnați, foști copii resemnați convinși că ne merităm toate bețele la palmă, cu o intenție de a regla lucrurile pe care nu o ducem până la capăt?

Lavinia Braniște: M-aș feri să generalizez, suntem în multe feluri, iar ceea ce suntem depinde de prea multe lucruri. Bineînțeles că multe vin din copilărie și din educație, dar în vreme ce pe unii palmele la fund îi fac să se simtă defecți tot restul vieții, alții fug de-acasă sau găsesc alte metode de a contesta autoritatea. Depinde și cum suntem echipați genetic.

Nu cred că mai suntem atât de resemnați, totuși. În scena de la supermarket, problema e că încă stăm prost la capitolul educație. Iar răspunsul Soniei la întrebarea terapeutei e o sumă a frustrărilor ei. E atât de complicat să explice tot ce nu e în regulă în acea scenă încât, după un timp de gândire, spune „România”, mai degrabă ca un termen umbrelă care acoperă toate aceste probleme mici de la coadă, care de fapt sunt probleme mari: reguli care nu se respectă, o persoană în uniformă care nu intervine, un bărbat agresiv și misogin, pe care ceilalți îl consideră amuzant și-l încurajează, faptul că o femeie care-și exprimă o nemulțumire e considerată isterică (în vreme ce un bărbat în aceeași situație ar fi fost considerat, cel mai probabil, „coios”, dacă-mi permiteți) etc.

În ceea ce privește gestul de a ridica mâna, mi-ar plăcea să văd partea plină a paharului. Începem să ridicăm mâna, să cerem explicații sau să protestăm, și asta poate ni se pare puțin lucru acum, dar dacă ne-am putea întoarce în anii ’90 (mai ales aceia dintre noi care erau deja atunci oameni în toată firea și înțelegeau ce se întâmplă în jurul lor) și am putea privi lucrurile din acea perspectivă, o să ne dăm seama cât de departe am ajuns.

Am avut în „Interior zero” o discuție despre prezent. În „Sonia ridică mâna” discuția continuă. Aici apare, însă, și întrebarea „unde e trecutul în discuțiile astea despre prezent”. Există un moment în carte în care relația asta de cauzalitate apare explicit, deși e formulată exact invers: „Unde e prezentul în discuțiile astea despre trecut?”. Te preocupă această relație? La un moment dat spuneai că nu ești interesată în literatura ta de politică, de ideologie. S-a schimbat ceva?

Lavinia Braniște: Problema pe care o remarcă Sonia mergând la acele dezbateri e modul în care se vorbește despre perioada comunistă ca despre un film care nu mai are legătură cu noi și cu viața noastră de astăzi din România. Am mers eu însămi la astfel de evenimente când m-am documentat pentru carte și am remarcat această lipsă, această punte inexistentă între „înainte” și „după” momentul ’89. Mai degrabă asta m-a preocupat. Apoi i-am dat personajului din frământările mele, așa cum se întâmplă întotdeauna când scrii. Povestea aceasta, așa cum o văd eu, nu e despre politică și ideologie, deși evident că răzbat și acestea, ci despre neputința unui tânăr de treizeci de ani de a înțelege ce s-a întâmplat înainte de 1989, de a sorta sursele de informare și de a-și crea pentru sine o imagine coerentă a trecutului sub un regim opresiv. Iar noi, ca societate, încă n-am făcut ordine în hățișul acesta.

Ce spui despre următoarea tipologie: oameni care evită marile frământări, preocupați de un ban în plus, un job mai bun, ceva mai mult timp liber? O recunoști, simți că îi aparții?

Lavinia Braniște: Traiul decent și echilibrul între viața profesională și cea personală sunt lucruri extrem de importante, ele dau calitatea vieții și omul este îndreptățit să fie preocupat de ele. Dacă muncești până la epuizare doar pentru chirie și facturi, la un moment dat poate te gândești să te arunci pe geam – iată o mare frământare.

Fiecare dintre cărțile mele a pornit de la dorința de a spune o poveste. Încep să scriu când îmi dau seama că simt personajul în mediul său, când i-am văzut acvariul. Fiecare poveste are nevoie de un context, iar contextul a fost pentru mine până acum România zilelor noastre. Dar n-am vrut neapărat să semnalez ceva, nu cu gândul acesta am pornit la drum. Scriitorul nu e un barometru al problemelor sociale și dacă și-ar propune așa ceva ar fi deturnat de la arta lui. Mie îmi place să citesc literatură pentru personaje, pentru povești și, mai ales, pentru cum scriitorul reușește să pună cuvintele unul după altul într-un fel anume. Nu pentru problemele sociale sau politice sau ideologice pe care le semnalează. Evident că altcineva poate fi de altă părere.

Ironia vocii narative, marcă a scrierilor tale...

Lavinia Braniște: Vocea mea narativă e vocea cu care vorbesc în viața de zi cu zi, iar ironia nu e nici o mască pe care o port atunci când scriu, nici vreun fursec cu care încerc să ademenesc cititorii.

În cele două romane, personajele sunt pândite, de după colț, de forme diferite de volatilitate, de instabilitate. Nimic din prezentul și din viitorul lor nu are contururi ferme. Se discută mult în ultima vreme despre statutul social al artistului. Despre precaritatea acestui statut. Iar protagonistele tale se încadrează într-o sferă mai extinsă a acestui grup profesional. Cât sau ce din toată această atmosferă a narațiunii vine din propria experiență socială?

Lavinia Braniște: Eu am avut o viață precară cât n-am fost artistă. M-am zbătut pe piața muncii vreo zece ani după absolvire, încercând să fac cam tot ce poate face un filolog: am predat, am redactat cărți în edituri, am făcut o sută de feluri de traduceri și am corectat traduceri făcute de roboți. Apoi am decis că o vreme o să fiu artistă, am făcut niște reglaje psihologice, mi-am asumat niște lucruri, am renunțat la niște pretenții și am câștigat, în schimb, o viață. Și n-aș spune despre mine în niciun caz acum că am o situație precară.

Însă în România nu e nevoie să fii artist ca să simți pe pielea ta precaritatea. E tărâmul muncii ieftine în mai toate domeniile. Cristina din „Interior zero” e, de altfel, secretară la o firmă și nu-mi amintesc să-i fi pus în spinare aspirații artistice. Sunt acolo frământările oricui se zbate pentru a se menține pe linia de plutire.