Cartea de la Vama Veche, Cristian pepino

Era greu să fii snob pe vremea aia. Acum te uiţi pe Google şi te informezi imediat. Şi apoi, acum e mai simplu, lista de cărţi e mult mai scurtă, dacă i-ai citit pe Coelho şi pe Houellebecq pare să fie suficient, eşti considerat un om cult. Iar dacă l-ai citit şi pe Patapievici eşti de-a dreptul erudit. În vremurile acelea însă, trebuia să faci mereu eforturi ca să nu devii ţinta ironiilor celor din jur.

978-973-50-4869-3

Cristian Pepino
Cartea de la Vama Veche
Humanitas
Anul apariţiei: 2015
Prezentarea editurii: "Se născuseră în jurul lui 1950, astfel că la 18-20 de ani au prins scurta perioadă în care s-a trăit, în România comunistă, cu iluzia libertății. Erau fără îndoială snobi, dar tocmai de aceea admirau cultura. Citeau The Doors of Perception de Aldous Huxley sau cărțile lui Carlos Castaneda și voiau, cu ce aveau la îndemână, să trăiască experiențele pomenite acolo. (…) Dincolo însă de oameni, locuri și întâmplări, autorul evocă atmosfera specială, seducătoare, a acelor vacanțe…"
Cartea la Humanitas

Winter is coming, spune motto-ul unui cunoscut serial de televiziune. Și, într-adevăr, afară se pregătește să ningă, iar eu vreau să vă povestesc despre o carte a cărei acțiune se petrece vara. Și nu ieri, alaltăieri, ci acum vreo 40 de ani. Dar pe de altă parte ceva trebuie să vă țină în priză până în mai-iunie anul viitor, așa că recenzia mea pică bine. Pe scurt, e vorba despre Cartea de la Vama Veche a lui Cristian Pepino (între timp a apărut și A doua carte de la Vama Veche, dar despre asta o să vorbim în toiul iernii, când e frigul mai crâncen și pofta de mare mai aprigă). Ei bine, Cristian Pepino ne anunță din start că grămăjoara lui de amintiri frumoase e o carte fără pretenții, după care pornește mașina timpului direct în străvechii ani ’60-’70, când Doimai-ul e virgin, iar Vama Veche un strat geologic din mezozoic pe cale de a fi dezgropat. Figurile distribuției principale (și singurele posibile) se conturează încet-încet în primul act ce se va dovedi perioada de aur a acestui loc: Silviu Purcărete, François Pamfil, Alexandru Tocilescu, Tudor Mărăscu, Nuni Anestin (și, adaug eu, Dan Jitianu, Jorj Voicu, Toma Caragiu, Irina Corbu și alții, printre care și taică-miu). Sigur, cititorul care nu știe nimic despre Doimai (spelling intenționat, astăzi este 2 Mai) sau galeria de artiști mai sus pomeniți, nu poate empatiza cu ceea astăzi este un loc infinit mai civilizat decât pe vremuri, cu farmacie, frizer și canalizare, dar pe de altă parte a-l povesti, ca să dau doar un exemplu, pe François Pamfil, ultim reprezentant al unui rase de oameni astăzi dispărută, a cărui singură grijă era efectiv să facă decorurile la piesele lui Toca (Alexandru Tocilescu) și să bea, este imposibil. Nu-l poți povesti cu adevărat pe François Pamfil din simplul motiv că era deosebit de pitoresc, un pitoresc, desigur, deosebit de decadent, care nu-ți putea aminti decât de cine știe ce personaj al vreunuia dintre marii scriitori sud-americani, un posibil cunoscător al secretelor timpului, dar care își ducea zilele în cel mai pur mod Doimaist. Adică ascultând Cesária Évora pe repeat, destupând sticlă după sticlă de vodcă și spunând diverse vorbe de duh care pur și simplu te năuceau, făcându-te să înțelegi că nu este nevoie, efectiv, să urmezi o școală, ci eventual să dai examen la François Pamfil, apoi să-ți vezi liniștit de viață. Desigur, tot astfel nu pot fi cu adevărat povestite nici celelalte personaje despre care este vorba în carte și care sunt, realmente, Doimaiul, de atunci și până astăzi, doar că Cristian Pepino o face, totuși și o face bine. Cine a avut norocul să-i cunoască pe Alexandru Tocilescu sau Nuni Anestin, iarăși, ca să dau numai două exemple, știe exact ce vreau să spun. Cât despre Vama Veche, pentru că, până la urmă, vorbim despre o carte de la Vama Veche, da, într-adevăr, te arestau milițienii când puneai piciorul pe plaja respectivă, atunci plină de buruieni și, da, faptul că ea a ajuns să aibă nevoie să fie salvată, este, desigur, ceva de plâns, lucru pe care autorul îl subliniază satisfăcător. Una peste alta, o lectură mai mult decât plăcută și indicată, care respiră puternic aerul unor vremuri apuse. Vremuri în care se bea și se citea foarte mult (Dumnezeule, da, atunci dacă citeai o carte erai un zeu!), în care te săltau milițienii din curțile oamenilor, în care se visa, se râdea și se făcea nudism cu o ingenuitate frapantă și imposibilă pentru ziua de astăzi și în care, nu în ultimul rând, nimeni nu avea bani pentru nimic și totuși stătea trei luni la mare. Ori, acum, în 2016, pas de mai înțelege cum de așa ceva era posibil. Citiți cartea de la Vama Veche, oameni buni. Și citiți în general. Face bine, tare bine. Și poate la anul mergem din nou în colțul de rai despre care vorbește Cristian Pepino ca să ne amintim de cei care ne-au lăsat moștenire aceste locuri și, de ce nu, să ne încăpățânîm să trăim ca atunci, în atmosfera din păcate irepetabilă a anilor ’70.

cristian-pepino

Succesul primei „Cărţi de la Vama Veche”, ca şi reacţiile publicului - criticile mai mult sau mai puţin subiective ale prietenilor, aprecierile unor personalităţi cu renume sau ale unor cititori complet necunoscuţi - l-au obligat, practic, pe Cristian Pepino să scrie o continuare. (revista22.ro)

 

Rep.: Mai mergeți în Vamă?
C.P.: Nu am mai mers de mult, de cînd un medic mi-a spus că îmi face rău să merg la mare și eu l-am crezut. E drept, mi-a mai spus și să mă las de fumat. Ei, nu poți să te lași chiar de toate… Și pe urmă, cred că sînt cam bătrîn, poate că nu mai am ce căuta pe-acolo. (caţavencii.ro)

 

Cum am făcut-o şi în cazul primului volum, pun un dezarcord semnificativ în raport cu o formulă (poate de alint scriitoricesc) a autorului. Spunea domnia sa acolo, în prima Carte de la Vama Veche – că e „o carte fără pretenţii” / „o carte de vacanţă sau, cum s-ar spune, o carte de citit în tren”. La acest al doilea volum, nu mai repetă această formulă şi nici ceva similar, dar, întrucît A doua carte de la Vama Veche seamănă izbitor cu prima carte, insist să spun că nu e defel „o carte fără pretenţii”. (Cristian Pătrăşconiu, http://www.lapunkt.ro/)