Iarna nu-i ca vara. Și în mod sigur nu ca Doimaiul anilor ‘70

Winter is coming, spune motto-ul unui cunoscut serial de televiziune. Și, într-adevăr, afară se pregătește să ningă, iar eu vreau să vă povestesc despre o carte a cărei acțiune se petrece vara. Și nu ieri, alaltăieri, ci acum vreo 40 de ani. Dar pe de altă parte ceva trebuie să vă țină în priză până în mai-iunie anul viitor, așa că recenzia mea pică bine. Pe scurt, e vorba despre Cartea de la Vama Veche a lui Cristian Pepino (între timp a apărut și A doua carte de la Vama Veche, dar despre asta o să vorbim în toiul iernii, când e frigul mai crâncen și pofta de mare mai aprigă). Ei bine, Cristian Pepino ne anunță din start că grămăjoara lui de amintiri frumoase e o carte fără pretenții, după care pornește mașina timpului direct în străvechii ani ’60-’70, când Doimai-ul e virgin, iar Vama Veche un strat geologic din mezozoic pe cale de a fi dezgropat. Figurile distribuției principale (și singurele posibile) se conturează încet-încet în primul act ce se va dovedi perioada de aur a acestui loc: Silviu Purcărete, François Pamfil, Alexandru Tocilescu, Tudor Mărăscu, Nuni Anestin (și, adaug eu, Dan Jitianu, Jorj Voicu, Toma Caragiu, Irina Corbu și alții, printre care și taică-miu). Sigur, cititorul care nu știe nimic despre Doimai (spelling intenționat, astăzi este 2 Mai) sau galeria de artiști mai sus pomeniți, nu poate empatiza cu ceea astăzi este un loc infinit mai civilizat decât pe vremuri, cu farmacie, frizer și canalizare, dar pe de altă parte a-l povesti, ca să dau doar un exemplu, pe François Pamfil, ultim reprezentant al unui rase de oameni astăzi dispărută, a cărui singură grijă era efectiv să facă decorurile la piesele lui Toca (Alexandru Tocilescu) și să bea, este imposibil. Nu-l poți povesti cu adevărat pe François Pamfil din simplul motiv că era deosebit de pitoresc, un pitoresc, desigur, deosebit de decadent, care nu-ți putea aminti decât de cine știe ce personaj al vreunuia dintre marii scriitori sud-americani, un posibil cunoscător al secretelor timpului, dar care își ducea zilele în cel mai pur mod Doimaist. Adică ascultând Cesária Évora pe repeat, destupând sticlă după sticlă de vodcă și spunând diverse vorbe de duh care pur și simplu te năuceau, făcându-te să înțelegi că nu este nevoie, efectiv, să urmezi o școală, ci eventual să dai examen la François Pamfil, apoi să-ți vezi liniștit de viață. Desigur, tot astfel nu pot fi cu adevărat povestite nici celelalte personaje despre care este vorba în carte și care sunt, realmente, Doimaiul, de atunci și până astăzi, doar că Cristian Pepino o face, totuși și o face bine. Cine a avut norocul să-i cunoască pe Alexandru Tocilescu sau Nuni Anestin, iarăși, ca să dau numai două exemple, știe exact ce vreau să spun. Cât despre Vama Veche, pentru că, până la urmă, vorbim despre o carte de la Vama Veche, da, într-adevăr, te arestau milițienii când puneai piciorul pe plaja respectivă, atunci plină de buruieni și, da, faptul că ea a ajuns să aibă nevoie să fie salvată, este, desigur, ceva de plâns, lucru pe care autorul îl subliniază satisfăcător. Una peste alta, o lectură mai mult decât plăcută și indicată, care respiră puternic aerul unor vremuri apuse. Vremuri în care se bea și se citea foarte mult (Dumnezeule, da, atunci dacă citeai o carte erai un zeu!), în care te săltau milițienii din curțile oamenilor, în care se visa, se râdea și se făcea nudism cu o ingenuitate frapantă și imposibilă pentru ziua de astăzi și în care, nu în ultimul rând, nimeni nu avea bani pentru nimic și totuși stătea trei luni la mare. Ori, acum, în 2016, pas de mai înțelege cum de așa ceva era posibil. Citiți cartea de la Vama Veche, oameni buni. Și citiți în general. Face bine, tare bine. Și poate la anul mergem din nou în colțul de rai despre care vorbește Cristian Pepino ca să ne amintim de cei care ne-au lăsat moștenire aceste locuri și, de ce nu, să ne încăpățânîm să trăim ca atunci, în atmosfera din păcate irepetabilă a anilor ’70.