Nicolae Avram, Mamé. Instituţia şi alte lumi posibile

Print Friendly, PDF & Email
Carte | Autor: Carmen Corbu | 20 octombrie 2016 |

Mamé, Nicolae Avram

După zece ani de la înfiinţarea Instituţiei, autorităţile ridicau tot mai des problema desfiinţării acesteia. Se discuta în cercuri restrînse, pe la colţuri. Ceea ce fusese doar un zvon a devenit cu timpul certitudine. Se ajunsese la peste o mie de internări, mult prea mult pentru posibilităţile de administrare.

mame-nicolae-avram-polirom

Nicolae Avram,
Mamé
Polirom
Anul apariţiei: 2016
Prezentarea editurii: “E un poem în proza despre oroare. Dar şi despre salvare. Una dintre cărţile speciale, atipice, curajoase (e nevoie de un mare curaj estetic pentru a risca o asemenea formulă).” (Bogdan Creţu)

Cartea la Polirom

Viaţa într-un orfelinat din România de dinainte de 1989 este grila de lectură cea mai evidentă şi mai funcţională a cărţii lui Nicolae Avram. Dincolo de aceasta, proiecţia “Instituţiei” se poate face în zona unei inginerii sociale, unde izolarea şi condiţionarea sunt stâlpi ai multor lumi posibile. Romanul se dezvoltă din pasaje realiste combinate cu altele fantasmatice, la limita veridicităţii şi cu discursuri lirice în escape.  Şi, dincolo de tematica sensibilă prin marginalitatea ei, un tratamentul stilistic particular.

De la apariţia sa la Polirom, romanul se bucură de o mare atenţie din partea criticilor, mulţi recunoscându-i acestuia o valoare care a fost atribuită cu destulă moderaţie volumelor de versuri scrise anterior de autor. Mai mult, pentru întâmpinarea lui Mamé, criticii şi cronicarii literari – în special cei mai tineri dintre ei –par să se fi mobilizat în mod exemplar, cum rar s-a întâmplat în ultima vreme în peisajul literar.

nicolae-avram

sursa foto: Facebook Nicolae Avram

CRONICI

Flavius Paraschiv:
Mamé este un roman diferit faţă de celelalte producţii literare ale momentului din România. Îndrăzneţ, cu o tematică inedită, sensibilă şi puţin abordată , volumul îl transformă pe Nicolae Avram într-un prozator care promite multe, iar textul din 2016 are toate şansele să atragă atenţia publicului, mai ales datorită construcţiei stilistice de mare expresivitate. (Viaţa Românească)

 

Constantin Piştea:
Mame
poate fi privit ca un astfel de tablou gretos, de la care cei mai multi isi intorc fata, pentru ca nu sta in natura noastra sa ne putem privi echilibrati cele mai profunde si mai socante dedesubturi. Traind ani buni intr-un astfel de univers, Nicolae Avram s-a imunizat ori s-a descentrat, iar Mame este genul de carte pe care doar unul ca el, adica unul trecut la propriu prin astfel de experiente, poate s-o scrie. (Timpul)

 

Daniel Cristea-Enache: 
Mamé este un roman, desfăşurat însă nu epic, cronologic şi cu obiectivare, ci liric, discontinuu şi fantasmatic. Se parcurge cu dificultate, deşi este de mici dimensiuni, fiindcă în orice lector există, totuşi, un prag de cenzură morală, pe care autorul şi-a propus să-l treacă – şi a reuşit. Cel puţin în prima jumătate, romanul lui Nicolae Avram este aproape de necitit şi de necitat. (România Literară)

 

Oana Pughineanu:
Când am citit primele propoziții din romanul lui Nicolae Avram m-a speriat gândul că aș putea descoperi încă un autor „teribilist”, un adolescent etern care face literatură cu puseurile lui de inadaptabilitate și cu nesfârșite biografisme care rămân, în fond, semnificative doar pentru cel care le scrie. (...) În ciuda defilării macabre a personajelor, a bucăților de trupuri, animale, excremente etc., tonul este al cuiva care consemnează, care își consemnează până și propria frică. Am văzut în motoul cărții un fel de cheie de interpretare pe care autorul ne-o oferă. Este vorba de un citat din Bataille, un teoretician al excesului și al cruzimii ca modalități de a ieși din izolare, din individualitate, din discontinuitate. (Revista Cultura)

 

Emanuel Modoc:
Parcurgând toate zonele ororii și cruzimii umane, „Mamé” e un roman care tinde spre mai multe grile de lectură. Fie că privim romanul ca pe o mărturie despre condiția victimelor instituționalizate în comunism, ca pe-o parabolă în numele demnității umane sau ca pe o scriitură a demistificării traumei, romanul lui Nicolae Avram rămâne o apariție editorială de referință pentru explorarea zonelor dark ale literaturii române contemporane. (Revista Cultura)

 

 

Multă vreme n-am știut cum mă cheamă. Noi, avortonii, nu avem nume. Nu sîntem oameni. Nu știm în ce zi ne-am născut, pe ce lume ne aflăm. Sîntem viermi, șobolani, fraieri, căcați, păduchioși, țigani borâți, chelboși, împuțiți, muiști, rîioși, labagii, poponari, ciumpălaci. Noi avem porecle: Șoarece, Cazan, Brînză, Șacal, Dopuleț, Țăranul, Șurub...
Puţinii angajaţi ai Instituţiei nu mai puteam face faţă. Lucrurile au scăpat de sub control din cauza numeroaselor internări. Copiii veneau pe bandă rulantă. (…) De rebuturi se ocupa Instituţia. Handicapaţii trebuiau să moară. Însă nu exista un filtru. Pe copii îi triau educatorii. Celor mai slabi li se întocmea dosar, iar comisia Instituţiei, formată tot din educatori, îi plasa la şcoli speciale.
Se discuta în cercuri restrînse, pe la colţuri. (...). Se făceau tot mai des greşeli în trierea copiilor. A fost perioada cea mai neagră. Copiii dispăreau noaptea din paturile lor şi nu-i mai găsea nimeni niciodată. Pur şi simplu se evaporau. Nimeni nu putea da un răspuns. Nimeni n-a auzit, n-a văzut.

avram