În căutarea sensului pierdut sau despre reasumarea literaturii

 

UN ARTICOL DE CECILIA GOLUMBEANU, traducător

Amicus Plato sed magis amica veritas

(„Mi-e prieten Platon, dar mai prieten îmi este adevărul”, Aristotel, Etica nicomahică)

 

De ce ar trebui să-i pese unui cititor dacă scriitorii se inspiră din propria viaţă atunci când scriu sau dacă, dimpotrivă, povestirea şi personajele lor sunt fictive? Contează starea de inocenţă a cititorului sau intenţia autorului dacă, la urma urmei, rezultatul e unul plăcut și apreciat? Sunt întrebări care ţin de teoria, dar și de gustul literar. Pe de altă parte, deși literatura nu încearcă să convingă, ci să destindă, deși scriitorul nu e explorator sau inventator, ci un artist și uneori un vizionar al condiției umane, deși lumea exterioară există și poate fi dovedită și în absența operelor literare și în fine în ciuda faptului că știința ne avertizează că ne putem înșela dacă ne lăsăm în voia povestirilor, și nu a statisticilor, avem față de literatură o atracție nețărmurită. Avem, cum sugera Wittgenstein, cu literatura, ca și cu lumea, mai degrabă o relație de dragoste, decât una de cunoaștere.

Mulți cititori rămân veșnic adolescenți și repede se găsesc și cei care să le vândă visele ca fapte și iluziile ca idei. Din 2013, un castel din Polonia găzduiește Colegiul de vrăjitorie, unde fanii lui Harry Potter pot simula experiențele din cartea lui J.K. Rowling. Facem de bună voie injecții cu iluzii și ne supunem la tratamente enigmatice. Adolescent, înainte de a înțelege cum se țese un roman, ai pleca bucuros într-o călătorie literară în Totes sau Yvetot în Normandia Emmei Bovary („Voir Yvetot et mourir”, scria Flaubert), convins că personajul e real. Aveam 14 ani când credeam în povestea Madamei Bovary și a lui Oliver Twist. La 20 de ani, Greața și Ciuma literaturii franceze încercau să-mi formeze o gândire existențialistă. În jungla de simboluri în care sunt aruncați de sistemul clasic de educație, generații întregi de tineri sunt amăgiți de materia însăși a literaturii. Literatura mi-a ținut, e drept, o vreme cald în nopți geroase de singurătate, dar mai târziu în agonia vieții, toate cărțile citite nu mi-au putut întinde niciun un deget. Cititul sau scrisul, emoţiile sau visele mi-au format o realitate personală, de multe ori iluzorie, dar realitatea lumii a rămas în afara lor. Scriu aceste rânduri critice la adresa literaturii, ficțiunii şi scrisului, în speranța că vreo tânără sau vreun tânăr le vor citi și vor vedea că literatura e ficțiune și nimic altceva decât un constant exercițiu asupra infinitei flexibilități a limbii și textului de care în trecut am abuzat eu însămi.

Scrierile autorilor mari pot avea azi un număr considerabil de cititori, ele generează reflexii din partea unui număr tot mai mare de cititori și critici, iar umbra staturii auctoriale acoperă arii geografice nebănuite. Nu putem fi indiferenți față de epicureismul literar. În calitate de cititor, prefer ficţiunea literară şi, dacă e vorba de jurnale, vocea sinceră a autorului. În ciuda aparentei diversități de gusturi și opinii, remarc astăzi dispariţia unei voci literare unice, instruite şi obiective: autorul prefeței. În graba publicării, majoritatea editurilor au tăiat aceste pagini analitice, lăsând cititorul singur, față-n față cu „Partea întâi” şi, în cel mai bun caz, cu descrierea de pe „Coperta 4”. Câți cititori ai marilor edituri fac, pe lângă efortul de a cumpăra un best seller și pe acela de a citi, eventual înainte de a cumpăra cartea, recenziile apărute în diverse reviste și suplimente de cultură (de obicei, cu tiraje mici)? Naufragiat în marea de sensuri, cititorul neavizat nu are decât să-și construiască singur o imagine realistă sau o iluzie solidă despre literatură.

Un exemplu: Zen (Humanitas, 2011) de Mircea Cărtărescu. Cu siguranță cartea s-a citit aproape pe nerăsuflate de cei fascinați de trăirile personale ale autorilor. Ceea ce ne interesează aici este că nu toți cititorii de jurnale știu că citesc ficțiune și prea puțini sunt familiarizați cu dimensiunea filologică și textuală a literaturii. Stilul editorial minimalist devenit normă nu include niciun avertisment sau descriere introductivă sau un pasaj cât de concis din Istoria literaturii române a lui Nicolae Manolescu, ci lasă cititorul din prezent, dar mai ales pe cel din viitor, singur în faţa unei cărți subintitulate Jurnal 2004-2010: este sau nu este ficțiune? Ce am cumpărat? Cu trudă, pe site-ul editurii, negăsindu-l la categoria jurnale, deduci că e literatură, adică ficţiune (deşi Ficţiune e o categorie diferită pe acest site). Bunăvoința cititorilor se câștigă repede, ei plătesc oricât pentru a citi jurnalul unui mare autor, a bea aceeași licoare cu un artist, poate pentru inspirație, dar prietenia lor e la fel de ușor de pierdut. Cu admirație față de circumscrierea unică a operei sale în literatură, voi face critica sincerității discursului literar al acestui celebrat autor.

Motivația juriului de la Leipzig care a decis să onoreze anul trecut trilogia Orbitor cu marele premiu pentru „armonie europeană” este că opera subîntinde „lumi ale cunoaşterii şi rostirii, debordând în metafizic, fantasmagoric şi apocaliptic”, fiind în același timp o „satiră despre Revoluția română à la Jonathan Swift”. Cum hermeneutica juriilor literare ni s-a părut încă o dată misterioasă, am recurs la ceea ce mărturisește, nu o dată, chiar autorul: Orbitor sunt „fragmente dintr-un jurnal”. Într-adevăr, dacă ești atent, găsești, în Aripa stângă, de exemplu (Humanitas 2004, republicat), câte un disclaimer chiar în textul narativ („mă distram imaginându-mi”, „în visele mele”, „dar nu ca în realitate”). Descrierea Bucureștiului se împletește cu imagini și întâmplări din vise, stări posibile și străzi recognoscibile îl aduc pe cititor într-un aievea imaginar. Intimitatea căutată a experiențelor personale, vocea unui narator care e și personaj, tehnica metaforelor șocante sunt, pentru unii, o trambulină sigură spre o lume confuză, pentru alții catharsis literar. Pentru autor, descărcare și auto-explorare, pentru cititor, o limbă română incitantă, pe alocuri, sublimă, la pachet cu tone de metafore complexe. Trandafirul carbonic, coaja orașului sau freamătul lui poliedric, panglicile de lumină, zâna de cauciuc şi viermele ihtifalic ţes firescul și complexitatea textului. Tot ele alcătuiesc paradigma paradoxală descrisă de cititorii pe care i-am consultat printr-un mic sondaj personal. Construită cu materialul unor domenii precise, ca entomologia, neurologia, anatomia, narațiunea cărtăresciană sfârșește prin a cuceri definitiv sau a plictisi pe loc.

Din cocktailul de opiu narativ, vizual și senzorial, se naște însă o mare încâlceală, o nostalgie de neinvidiat, din seria „nu înțeleg, dar mă emoționez”. Fără o distanță sanitară față de literatură, la fel ca și față de religie, se suferă inutil din ce se scrie. De tineri care să se sinucidă à la Werther poate mai auzim pe facebook, dar cine poate contoriza lacrimile scurse pe paginile citite? Din păcate, autorul se dovedește mai mult un pacient cardiac decât un medic de inimă, un instigator la lirism și mai puțin un vindecător prin cumințenia cuvintelor.

Lecturile memorialistice stimulează imaginația unor adolescenți, iar altora le oferă un remediu pentru durere. Dar, pe termen lung, îi distanțează iremediabil de realitate și le dă dependență față de madelenele înghițite de celebri scriitori francezi, care îi păcălește ca un drog, doar pe termen scurt. Nu aș vrea să fiu azi în pielea unui adolescent care are „șansa” unui Proust sau Joyce în limba română – ca scriitor și visător profesionist, șansele lui sunt imense, dar ca gânditor, ele sunt minime –, ci aș vrea ca ei să aibă șansa de a citi într-o limbă română care să descrie nu euri auctoriale, ci personaje și contexte cu adevărat interesante.

Mi-e dor de un „activism” al scriitorilor care să explice cum creează, tehnicile literare prin care manipulează descrierea realității. Ele sunt învățate la Facultatea de filologie, exact acolo unde autorul este și profesor și unde se formează mulți lideri de opinie și jurnaliști. Lumea jurnalistică românească e bogată în oameni de litere și cred că fără această prezență critică narativ-filologică, fără un disclaimer permanent al artei de a scrie, atunci când un scriitor va face politică sau jurnalism politic, el nu este credibil.

Rostul comunitar al scriitorului

Postura de comentator sau creator de literatură este azi incompatibilă cu aceea de analist politic. Azi, când blogurile personale inundă internetul, un roman sau un jurnal mă poate îmbogăți prin plăcerea metaforei sau a alegoriei și prin valoare cognitivă. Altfel, e o ficțiune iresponsabilă. Îi iubim pe scriitori. Dar odată ce intră în politică, ei sunt tratați ca orice muritori. Simultaneitatea scrierilor narative, roman, jurnal, exegeză cu analiza politică este distrugătoare de faimă. Mă desolidarizez de toți cei care mi-au fost idoli literari și care azi duc o politică de ficționalizare a realității politice și sociale sau, după caz, de îmbisericire a raționalității și libertății de gândire. Experimentele post-moderniste, bizareriile textualiste, colajele și hibridizările, truismele vieții intime, auto-reflexivitatea fac parte din literatură și nu văd rostul unui diarist proustian care scrie despre evenimentele politice ale zilei cu aceeași tristețe și bovarism. Tinerii, mai ales, au nevoie să cunoască instrumentele analizei critice, fără erori de logică, ale maturității de gândire, care să-i scape de tulburările adolescenței, în același fel pragmatic în care prefața unei cărți avertizează cititorii asupra retoricilor false. În comentariul politic trebuie să intervină verificarea faptelor și a coerenței argumentelor, pentru ca jurnalistul să-și poată îndeplini principalul rol, de paznic al democrației. Simpla revoltă morală în fața evenimentelor sociale și politice, neînsoțită și de o aprigă chestionare a motivelor și de verificare a surselor este total insuficientă.

De ce ne place să povestim

Biologii au ajuns la concluzia că, în evoluția sa, creierul omenesc a dezvoltat o capacitate narativă extraordinară, folosind trecutul pentru a înțelege prezentul și a proiecta viitorul; narativitatea face parte din genetica creierului nostru și, în plus, dorința și disponibilitatea umană de a crede în povești și povestiri este cultivată de când suntem mici.¹ De asemenea, există astăzi cercetători care abordează nu doar estetic, ci și neuroestetic artele, prin studii comparatiste, dovedind că oamenii spun povești pentru a-și exersa simțul revoltei morale și se folosesc de discursul narativ pentru a rămâne conectați la emoții.² Dar cea mai importantă calitate a minții omenești, afirmă neurobiologii, este de-a negocia permanent echilibrul conștiinței, de a menține democrația minții și de a aplana conflictul constant în cadrul sistemului bipartit dominant: rațiunea și emoția.³

E de înțeles că valoarea de cunoaștere a poeziei, literaturii şi artelor este discutabilă. Istoria, artele, memoria au trecut pe locul doi odată cu tot mai numeroasele studii pe baze ştiinţifice şi cunoaşterea indubitabilă pe care ele o oferă. Cu greu mai poate fi această ierarhie răsturnată vreodată. „Universul metaforic” al unui roman sau al unui jurnal nu este un univers real, ci doar „un fel de a spune” şi orice încercare de a-l legitima este o joacă de copii. El este un univers imaginar, iar experienţa estetică este, la rându-i, imaginară. În secolul de grație 21 nu mai poți readuce dicteul automat în discuție și nu poți pretinde cochet că nu ești autorul scrierilor tale. Să nu ne amăgim: un text literar este întotdeauna fictiv, iar literatura care nu se recunoaşte drept ficţiune are aceeaşi problemă ca şi religia: mai devreme sau mai târziu, va încerca să-şi dovedească veridicitatea – să se legitimeze, fie intrând în jurnalism sau în politică, păstrând aceeaşi comunicare ambiguă, personală şi subiectivă asupra lumii, fie creând un arsenal vag definit de simboluri şi mituri.

Visători cu toţii putem fi, mai ales cei tineri, dar să nu uităm că numai cu metafore și fără o doză sănătoasă de obiectivitate, am fi scris şi azi pe pergament, am fi mers în căruţe din poştă-n poştă, ne-am fi culcat odată cu lăsatul serii etc. etc. Realitatea este numai una și ea evoluează: de la pergament la internet. Și dincolo de stele.