Ochiul care vede frigul

Print Friendly, PDF & Email
Spectacol | Autor: Gina Șerbănescu | 10 noiembrie 2016 |

_dsc9457

 

Există spectacole care te stimulează să scrii versuri mai degrabă decât să faci o analiză a lor, decât să expui un demers critic, spectacole care îți accesează un inventar de stări pe care e greu să îl etalezi în termenii unui discurs analitic. Un astfel de spectacol este Iarna de Jon Fosse, regizat de Mihai Măniuțiu la Teatrul „Nottara” din București.

Povestea simplă a întâlnirii dintre o femeie aflată în derivă emoțională și un bărbat (căsătorit, doi copii, carieră, seriozitate, tot ce face din bărbatul contemporan un etalon social dezirabil) este tradusă de Mihai Măniuțiu în termenii unei poezii scenice care are capacitatea de a disloca funcția specifică a simțurilor.

Instalația care conține personajele, o cutie albă ermetic închisă (cu al patrulea perete – transparent – existând la prorpiu, nu numai la nivel de convenție) se adresează retinei la modul epidermic. Frigul poate fi efectiv vizualizat, ochiul l-ar resimți chiar dacă în sală ar fi 40 de grade plus. Este, desigur, într-o măsură covârșitoare meritul bijuteriei vizuale create în plan scenografic de Adrian Damian care reușește să transforme o non-culoare într-un generator de stări și sensuri, stimulând senzații resimțite de spectator încă de la intrarea în sală. Știm că e zăpadă artificială, știm că sunt niște pereți albi. Și totuși, frigul devine un element vizual care va dirija percepția acțiunii scenice.

img_9411

Dialogul dintre El și Ea (Andi Vasluianu și Catrinel Dumitrescu) este deposedat de Mihai Măniuțiu de orice surplus de sugestie, o strategie care face ca mesajul conținut de coregrafia Andreei Gavriliu să câștige în eficacitate. Mihai Măniuțiu revine la o temă care constituie una dintre paradigmele creației sale: tema dublului. Tot ceea ce emană din dialogul celor două personaje se petrece în dublu la nivelul mișcării, în mod identic sau contrapunctic, în oglindă sau în total contrast. El și Ea se dedublează în ipostaze non-verbale, cuvintele prind corp în mișcările proiectate de Andrea Gavriliu care, alături de Ștefan Lupu, acționează ca oglindă fizică a celor doi.

La nivelul percepției mele personale, instalația din Iarna a funcționat ca o cutie neagră. Contextul scenic sugerează imaginea supradimensionată a unei cutii pe care o poți lua cu tine și în care poți descoperi o istorie, poți reconstitui un fapt care altfel ar rămâne ascuns. Dincolo de pereții albi, dincolo de capcana de lumină care freamătă în substanța instalației nu se poate pleca nicăieri. Nimeni nu intră în această cutie. Nimeni care să nu fi fost acolo de la început. Zăpada nu se va topi niciodată și nici nu va mai ninge vreodată. Nimeni nu pleacă din cutia albă. Niciunul dintre cei care au fost deja acolo.

Iarna este o claustrofobie în alb, o reconstrucție a unei povești simple, circulare, ce s-a petrecut într-un fel de buclă aferentă întâlnirilor dintre un bărbat și o femeie. E, de fapt, o cutie neagră care conține o poveste prăbușită printre noi, dar pe care frigul resimțit de retină o face să fie văzută în negativ, într-un alb din care se desprind fantomatic lumini, cuvinte, gesturi și un fir al întâmplării care nu își manifestă relevanța la nivel narativ, ci într-un filigran al sensului pe care regizorul l-ar putea găsi în orice întâmplare.

IARNA
de Jon Fosse

Traducerea: Carmen Vioreanu
Adaptarea: Anca Măniuțiu

Regia: Mihai Măniuțiu
Scenografia: Adrian Damian

Distribuția: Catrinel Dumitrescu, Andi Vasluianu, Andrea Gavriliu, Ştefan Lupu

Coregrafia: Andrea Gavriliu
Light design: Cristian Șimon și Andrei Florea
Sound design: Vladimir Ivanov
Muzica: Mihai Dobre și Ana-Teodora Popa

Teatrul „NOTTARA

_dsc9473

Tema dublului este, desigur, extrem de vizibilă. Instituirea aceluiași/aceleiași în ipostaze coregrafiate este neechivocă. Mai mult însă decât un dublu instituit tautologic, cuplul tăcut, care se manifestă prin dans, mi se pare a fi o materializare, o exteriorizare a ceea ce rămâne nerostit între cei doi. Pericolul oricărui pleonasm este evitat de discursul coregrafic prin faptul că sunt materializate gânduri și stări care rămân ascunse și care sunt camuflate sub modul în care se rostesc replicile, sub absența unor indicii către ceea ce personajele resimt cu adevărat.

Atât în plan actoricesc, cât și în plan coregrafic Iarna are un dozaj infailibil, totul este redat în concentrația necesară unui astfel de demers: interpretările sunt asumate într-o cheie care dă seama în egală măsură de tensiunea situațiilor, dar și de poezia emanată de poveste, iar coregrafia, prin forță, dar și prin lirism, prin sensul gesturilor, dar și prin fizicalitatea concretă se manifestă ca o substanță inseparabilă de situația scenică concretizată de Catrinel Dumitrescu și Andi Vasluianu.

img_9393

Elementul vizual este cel care va urmări, probabil, cel mai mult spectatorul după ieșirea din sală: modul simplu (a se citi esențial) în care Adrian Damian rezolvă materializarea lumii care conține acțiunea este de o eficacitate greu de egalat, dar el face parte, alături de coregrafie, de interpretarea actorilor și de funcția luminii în spectacol dintr-o viziune regizorală care transformă textul lui Jon Fosse într-o poezie a imaginilor și corpurilor.

La finalul spectacolului, am fost tentată să scriu o poezie. O poezie despre o cutie neagră, căzută din zborul unei povești pierdute. O cutie neagră care se vede în alb pentru că în ea s-a ascuns frigul care ne lovește direct în retină. Da, se poate spune că ochiul a văzut frigul. Și frigul vorbea și dansa.

 Foto Adi Bulboacă