Pe marginea unei noi ediții a „Jurnalului” lui Sebastian

Până la prima lui ediție, din Jurnal se cunoșteau doar câteva fragmente publicate înainte de 1989, iar cartea era așteptată cu înfrigurare. Apariția Jurnalului în 1996, într-o perioadă de intensă retipărire și revalorificare a intelectualilor interbelici, a provocat o mare tulburare în lumea culturală autohtonă, neobișnuită (nici atunci și, din păcate, nici acum) să privească problemele complicate într-un mod nuanțat, onest și lipsit de patos (și nervi). Ce a tulburat într-atât cugetele române? Pe scurt, într-un text intim – unul dintre puținele în care diaristul scrie pe de-a-ntregul pentru sine și nu depune nici un efort de a-și sulimeni imaginea pentru eventualul cititor –, un intelectual al generației ’27 (și evreu, pe deasupra) scrie despre derapajele ideologice ale unui Mircea Eliade, Nae Ionescu, Haig Acterian, dar și despre exoticele reacții ale lui Camil Petrescu, un veșnic neînțeles, adesea antisemit, transformat, în momentele agitate de atunci, într-un oportunist.

Patrioții și naționaliștii de la jumătatea anilor ’90 au considerat că derapajele antisemite și fascismul furios al multor intelectuali n-ar trebui luate foarte în serios, întrucât „așa era atunci” sau „toată lumea bună era antisemită”. Dar nu au cum să nu te răscolească consemnările lui Sebastian despre Mircea Eliade, prieten intim al său, în urma cărora imaginea acestuia din urmă iese un pic cam „șifonată”. Desigur, pentru a-i salva onoarea, s-au auzit voci – le trecem aici sub tăcere – care au insinuat că aceste pagini (detaliate, cu dialoguri reproduse in extenso) sunt, de fapt, depoziții scrise de Sebastian pentru Siguranță, fiind doar copiate mai apoi în Jurnal. Nu intrăm aici în detalii, ci trimitem cu mai mult folos la utila și informata carte a lui Zigu Ornea, Anii treizeci. Extrema dreaptă românească, aflată și ea la o nouă ediție (Cartea Românească, 2015).

Tot în categoria personajelor „șifonate” se înscrie și Camil Petrescu, care devine aproape o figură comică, fiecare însemnare care îl vizează consemnând câte o excentrică nebunie: acesta se crede strategul militar de geniu al României, singurul care știe ce trebuie făcut pentru câștigarea războiului, se crede cel mai mare romancier, poet și filosof (nimic nou de altfel, așa cum aflăm și din istoriile literare).

Emoționante sunt paginile despre Brăila (vezi rândurile despre întâlnirea răscolitoare cu colegii, la zece ani de la terminarea liceului), cele dedicate mamei sau cele – dureros de numeroase – în care citim despre cum este asumată condiția evreității înainte de război și, mai ales, în timpul războiului, când Sebastian se simte de la o zi la alta vânat și amenințat de pericolul dispariției definitive.

Însemnările despre ruși au creat valuri printre intelectualii anului 1996. Puțin dispuși să empatizeze cu minoritățile, ei au văzut în reacția lui Sebastian la intrarea rușilor în București un motiv de blam, de care autorul nu a reușit să scape vreodată, uitându-se însă că pentru evreii din România, rușii chiar au fost niște salvatori. Cităm și noi fraza din 8 septembrie 1944, care a turnat mult venin în literele românești: „Soldații ăștia ruși, care trec pe străzile Bucureștiului, cu zâmbetul lor de copil și cu bădărănia lor cordială, sunt niște îngeri”. Poate că azi ar fi bine să vedem într-o nouă lumină trecutul și să judecăm în context.

Pe lângă subiectele amintite mai sus, jurnalul conține și însemnări despre amorul complicat dintre Sebastian și actrița Leni Caler (vezi și misterioasa însemnare din 18 aprilie 1935, de coroborat cu cele scrise de Mihai Iovănel în cartea sa Evreul improbabil. Mihail Sebastian: o monografie ideologică, Cartea Românească, 2012), despre prietenia cu excentricul Antoine Bibescu, despre atelierele de creație ale piesei Jocul de-a vacanța, precum și despre detectivistica din timpul montării Stelei fără nume.

Faptul că jurnalul începe destul de abrupt, cu o însemnare din 12 februarie 1935, este un semn clar că jurnalul nu s-a păstrat integral. La începutul anului 1935, Mihail Sebastian se afla după un an în care aproape se retrăsese din viața publică, în urma scandalului declanșat de romanul De două mii de ani. Dacă în 1933 Sebastian scrisese aproape 250 de articole (majoritatea în Cuvântul, cotidian la care avea să colaboreze intens până când va fi suspendat la 1 ianuarie 1934, după asasinarea lui I.G. Duca), în anul următor scrie doar nouă. E un an în care Sebastian stă pe margine și încasează din toate părțile – și de la Dreapta, și de la coreligionari. Abia în 1935 își revine și producția publicistică depășește 300 de articole.

Ultima notă este simbolică și datează din 31 decembrie 1944, seara, după întoarcerea dintr-o excursie pe Diham, unde fusese împreună cu Belu Zilber, Harry Brauner, Lena Constante. Ironia sorții face ca tocmai această excursie să fie unul dintre principalele capete de acuzare în procesul Pătrășcanu.

Ne oprim aici, nu înainte însă de a spune câteva cuvinte despre „nașterea” ediției. Munca Gabrielei Omăt, editorul Jurnalului (ediția a și fost premiată de Uniunea Scriitorilor), ar merita o discuție separată și amănunțită. Ca anecdotică amintim faptul că i s-a pus la dispoziție o valiză cu 1m³ de fotocopii în format A3, jurnalul în original al lui Sebastian nefiind niciodată la îndemâna editorului. Pentru a putea da o formă cursivă și limpede textului au fost necesare câteva luni de muncă la bibliotecile din București pentru a verifica fie o localitate obscură de pe linia frontului și a-i găsi grafia încetățenită azi, fie vreun alt detaliu important. Pentru restituirea variilor cuvinte ilizibile din text a fost nevoie de un talent detectivistic și filologic de excepție, talent pe care Gabriela Omăt îl posedă din plin, dovadă stând și munca de reconstituire editorială a romanului Străina de Hortensia Papadat-Bengescu.

Jurnalul lui Mihail Sebastian este o ediție exemplară. Acest lucru nu înseamnă că nu ar putea fi îmbogățită cu note mai numeroase (în genul Agendelor lovinesciene editate de aceeași Gabriela Omăt), în completarea acelora semnate de Leon Volovici, pentru ca lectorul interesat să aibă la îndemână întregul context cultural și ideologic al epocii.

În încheiere, semnalăm și apariția, după șaptezeci de ani de la dispariția lui Mihail Sebastian, a unei ediții complete a publicisticii sale, care poate fi citită cu folos în paralel cu Jurnalul său atât de „scandalos”.