Un scriitor furios e un scriitor viu. Cazul Alain Gavriluțiu

Un cotor mi-a făcut cu ochiul dintr-o stivă de cărţi. Alain Gavriluţiu – „Bube Amare”, zicea el. Deschid. Pac, nebunie mare. Şuvoi de vorbe se prăvăleau peste mine. Revărsări cumplite de frustrări şi de spaime mă copleşeau, dar într-un fel plăcut, agreabil, de sinucigaş care cochetează cu moartea până la adânci bătrâneţi. Abia asta era pe gustul meu. Abia asta mă făcea să fiu atent, să dau paginile, să nu adorm. Cu atât mai ciudată fiind toată treaba, cu cât Gavriluțiu nu-mi era un nume complet necunoscut, îl asociam cu o carte publicată demult la Humanitas („Nu toată iarba e la fel”), pentru ca ceva mai târziu să reapară cu volumul „Cărăușul de păcate” la, cred, Herg Benet. Iată-l însă acum scoțând din nou capul pe raft sub ochii mei, tocmai la editura... For You. De ce puncte de suspensie? Păi pentru că editura For You este, asta dacă nu și-a schimbat profilul între timp, o editură axată pe spiritualitate. Să fie atunci romanul lui Alain, „Bube amare”, unul dintre ghidurile sufletești ale anului 2016, asta să fie cheia în care trebuie să-l privim? Nu știu. Sigur este că aici a dărâmat cu furie barajul care-i mai ascundea și ultima fărâmă de reținere în a nimici tot, în a se prăvăli peste tot și toate la modul insane, vituperând la adresa a indiferent ce. Așadar, fie că este vorba despre români, despre cocalari, pițipoance, mincinoși, hoțomani, corporatiști, sau orice altă tagmă sau categorie socială pe care v-o puteți imagina, Gavriluțiu dă cu toți de pământ într-un stil barbar. Iar asta e bine. E bine în primul rând pentru că îl face autentic, cât se poate de autentic și, în al doilea rând, da, are dreptate, societatea românească e plină de personaje îndoielnice. Și o știm, îi vedem, doar că am fost dresați să nu le mai spunem pe nume, lucru care, din fericire, nu pare să-l intereseze pe omul nostru câtuși de puțin. Sigur, în tot acest proces devine vulgar, este, uneori, ceva mai puțin original (formula aforismului este, de la Cioran, mai degrabă de evitat, în afara cazului când i se poate aduce realmente ceva în plus), iar pe alocuri, cum ar fi glosa pe marginea timpului proustian, frizează chiar banalul, observația comună și complicată fără rost („Timpul e pedeapsa pentru păcatul originar, felul rafinat al dinivității de a-și manifesta ironia și, din păcate, disprețul pentru natura noastră oscilantă, dominată de gena incontrolabilă a curiozității, o nedumerire celestă față de necesitatea genetică de a căuta evoluția speciei în schimbare, față de instinctul caraghios de a exercita controlul absolut asupra arbitrariului). Una peste alta, însă, Gavriluțiu este sincer, atât de sincer încât devine frapant și răscolitor și, prin asta, lizibil, făcându-te să treci peste ceea ce percepi ca fiind scăpare sau neconcordanță de stil. Iar ca să vă șochez în final, o să vă spun că l-am ales pe Gavriluțiu în detrimentul lui Radu Cosașu (Oscar Rohrlich, cu al său „Viața ficțiunii după o revoluție”). Iar asta pentru că, oricât de valoroasă și bine scrisă, ficțiunea despre ficțiune a celui din urmă devine în cele din urmă plictisitoare și ușor marginală, adresându-se unui cerc foarte restrâns, pe când Gavriluțiu scrie – cum are chef – despre noi toți. Iar literatura lui sparge cercul în care se tot învârt cărțile publicate în România, citite (și comentate) mereu și mereu de aceleași câteva mii de oameni. 

Carmen Terțiu:
„România. Secolul XXI. A trăi în România acestui secol este o provocare, o eternă încercare de a ieşi din labirintul întortocheat al Minotaurului, fără a avea în ajutor firul călăuzitor al Ariadnei. Mai mult, piedicile apar la fiecare pas. Pierderea reperelor morale, promovarea nonvalorilor, înmulţirea prostiei şi propagarea fulgerătoare a inculturii par să şteargă rapid orice urmă de decenţă, creând un peisaj morbid, ca un câmp de luptă însângerat, în care piere zilnic, înfrântă şi dezonorată, normalitatea.”  

Vera Ion:
„Bube amare e un text manifest, un act de rezistenţă și un demers cu care orice persoană tânără care s-a născut în România în ultimii 40 de ani poate empatiza, în măsura în care a fost locuită de sentimentul neputinței și al confuziei în ceea ce privește viitorul și compromisurile pe care trebuie să le faci pentru a putea supraviețui.”