Luna şi zădărnicia

Am ales la întâmplare o carte: Luna zadar de Adrian Alui Gheorghe. Și nu a fost zadarnic. Recunosc, mi-a sărit în ochi titlul – misterios, ambiguu, îmbietor. Nu bănuiam ce mă așteaptă, nu mă gândeam că urma să citesc o carte în care apar sub reflectoare cu lumini diverse Constantin Bălăceanu-Stolnici, Nichita Stănescu sau Ibsen, o carte despre nimic și despre tot – iubire, ură, trădare, căutare, iertare, lehamite –, dar și o carte a polurilor opuse, ca personajele din prim-plan, Albert și Aiana, a afirmațiilor negate prin alte afirmații, a relațiilor complicate în general și a raporturilor alterate cu propria mamă, o ființă pasageră, aproape străină, care înlocuiește afecțiunea cu obiecte și ale cărei sacrificii, paradoxal, rămân necunoscute, așa cum rămâne Albertina pentru propriul fiu: „Nu am reuşit să o cunosc prea bine, toată viaţa a fost plecată”.

Toate personajele par a fi, fiecare în felul său, „plecate” dintr-un trecut suspect și ajunse într-un prezent și mai dubios. Trecutul se identifică cu imaginea părinților, a unei generații anterioare, care „a trăit în rahat şi a întins rahatul pe pereţi”, un trecut care, în România postdecembristă, nu poate fi legat decât de Securitate și întregul sistem de turnătorie, cu „pioni” bine antrenați și cu multe dosare de urmărire informativă la activ. Un trecut care poate apăsa sau nu pe umerii urmașilor, ai propriilor fii pentru care drumul se bifurcă punând la dispoziție două opțiuni: ștergerea oricărei amintiri, a oricărui act care face legătura cu o asemenea persoană, chiar și atunci când aceasta este propria mamă, adică scoaterea completă din propria viață sau căutarea, aflarea adevărului scormonind în maldăre de dosare prăfuite:

Cu un milion de ani în urmă, după moartea Albertinei Radițki, mama mea, am făcut o cerere de acces la dosarul ei de la Securitate… Securitate? Da, era forma aceea de control a individului din perioada comunistă. Cînd a fost perioada comunistă în istoria omenirii? Pe undeva între mezozoic şi cretacic. Oricum, departe, departe. De ce am făcut cererea? Nu mi-e foarte clar… Pentru că eram singurul moştenitor al celor văzute şi al celor nevăzute ale numitei… Ba nu! Nu a fost numai asta.

Cartea supune cititorul la un balans amețitor între trecut și prezent, implicându-l și făcându-l martorul unui exercițiu de „detectivistică” autoimpus – sau impus de alții sau de împrejurări –, care se desfășoară într-un spațiu devenit aproape tabu: „arhiva fostei Securităţi, băăăi…!”, cum zice Șobi, personajul obsedat de tatăl său sau, mai bine zis, de conceptul de tată. O veritabilă „groapă de gunoi a istoriei recente”, pe care mulți ar vrea s-o dea în voia flăcărilor și de care mulți au nevoie pentru a-și împlini interesele personale.

Cartea este o suită de întâmplări cotidiene, de peroraţii filozofarde și viziuni sumbre, în care se vorbește despre un dumnezeu cool, omniscient și omniprezent care

şi-a imaginat primul toate astea, noi am venit cu copy paste-ul, l-am furat de am stins. Dar tipul nu protestează, noi ne însuşim drepturile de autor pentru o zi sau nouă, el şi le recuperează rapid, după ce dăm colţul. Pricepi?

Este o carte în care tavanul se face cer și ai, cu rușine și satisfacție, revelația că Pămîntul e un cimitir, un enorm șantier de care se ocupă cu atenție „experţi în zen social” cu o viziune foarte clară asupra realității în care trebuie să te

comporţi normaaaal, ca şi cum chiar ai avea o treabă fooooarte importantă pe lumea asta. Că apare poliţistu’ universului de după colţ şi te ia la întrebări: Domnu’, vezi că tocmai îţi trăieşti destinu’, nu te abate de la soartă, atenţie unde calci, să nu încalci regulile…! Dacă te abaţi de la drum, îţi ratezi destinul şi gata, amendă. Scoate dumneata actu’ de identitate şi dă o declaraţie aici…! Subsemnatul, de profesie om, domiciliat, unde?, în cimitirul global, cu antecedente de insubordonare de cînd cu atentatul la mărul din rai, declar că m-am abătut de la drumul sorţii bla, bla, bla… Semnează aici şi tai-o, pedeapsă, o mie de ani în groapă.

Este o carte a scenelor extreme, a râsu-plânsului, a speranței și disperării. În cea de-a doua sa parte, ne poartă din groapa decăderii pe rampa evadării și a captivității. „Ah! şi să plecăm mai repede, că în ţara asta ne-am uniformizat, avem aceleaşi vise tembele toţi, de parcă ne-ar fi scos cineva dintr-un laborator de clone!” – aceasta pare a fi soluția salvatoare pentru a evada dintr-o lume fără orizont în căutarea destinului, a particulelor care compun acest destin. O căutare legată în mod indisolubil de abandon, de lăsarea în voia nimicului, a delirului devastant, a regăsirii tardive. O căutare care trebuie dusă însă până la capăt, căci de rezultatul ei depinde echilibrul între trecut și prezent, între a fi și a nu fi, între a fi și a visa. Toate aceste fracțiuni se reunesc în ultima parte, cea de-a treia a volumului, pentru a completa sau reconstitui puzzle-ul fiecărei vieți în parte, într-o lume care ia pregnant forma unei „nebunii generale”, în care produsele imaginației își hrănesc proprii creatori.