Punctul orb
de Yannis Mavritsakis
traducerea: Elena Lazăr
Regia: Radu Afrim
Scenografia: decor - Adrian Damian, costume - Claudia Castrase
Cu Ada Simionică (Niki), Ioan Coman (Vînzătorul), Clara Flores (Femeia), Cristian Popa (Directorul băncii), Bogdan Farcaș (Funcționarul), Mihaela Popa (Fata), Karl Baker (Tînărul 1), Ionut Vișan (Soțul), Andrei Ciopec (Tînărul 2), Gabriela Sandu (Fetița vînzătorului), Eusebiu Tudoroiu (Băiatul femeii), Răzvan Băltărețu (Un om în bar), Ionuț Manea (Un om in bar), cîinele Freyja
Univers sonor: Radu Afrim
Asistent regie: Eusebiu Tudoroiu
O producție Teatrul „Toma Caragiu”, Ploiești.
Festivalul Național de Teatru tocmai s-a încheiat. Zece zile pline de spectacole, de alergat de la un teatru la altul, de întîlniri cu creatorii, lansări de carte, expoziții și cîte și mai cîte. Din tot vîrtejul acesta de evenimente, să începem cu... Radu Afrim.
Nu, regizorul nu și-a schimbat complet stilul în Punctul orb de Yannis Mavritsakis de la Teatrul „Toma Caragiu” Ploiești, așa cum am auzit la ieșire. Montări mai vechi din cariera sa, ca Plaja sau Miriam W., cu personaje cu interior și psihologii consistente, virau către un teatru de adîncime, concentrat pe răni de necicatrizat. Cu Punctul orb, Radu Afrim continuă seria spectacolelor despre traume îngropate care pulsează violent în ciuda efortului personajelor de a le disimula.
Într-un spațiu aerisit, cu unghiuri îndrăznețe, o treime casă, o treime bar sau magazin, după caz, o treime stradă, pe care scenograful Adrian Damian le taie ingenios, citînd tabloul lui Edward Hopper, Nighthawks, personajele apar și dispar ca niște umbre. Cu barul despărțit de geam, cu cețuri, fum și lumini hipnotice, relația între interior și exterior frizează cînd realitatea, cînd ceva dincolo de ea. Într-un asemenea ambient deschis, Punctul orb se coagulează în jurul insuportabilei singurătăți, al existenței sterile, atunci cînd apropierea de orice Celălalt a fost retezată de la rădăcini.
Momentele de cruzime la care personajele asistă fără voie le zgîlțîie existența aparent liniară. În interior, ele mustesc de durere. Suferința le colcăie prin toate cutele, gata să-și reia bucla la cel mai slab impuls. În exterior, efortul de a-și ascunde rana face ca purtătorul ei să pară șters, complet devitalizat, cenușiu-egal, fără reacții și fără schimbările de dispoziție inerente viului. Fantome pe două picioare, dezlipite de realitate, care nu-și găsesc locul niciunde. Întocmai ca personajul principal din Punctul orb. O femeie căreia „i-a plecat” soțul se scufundă din ce în ce mai adînc în depresie. Cu un joc tulburător, cu schimbări minimale, Ada Simionică creează un personaj memorabil în care epuizarea afectivă pare să se fi sedimentat în straturi. În jurul său, aerul rarefiat se umple de tristețe. Reacțiile actriței pendulează lent prin înghețul afectiv al personajului, căci nu momentele par să conteze, ci întregul: un conglomerat rînced al suferinței din care nu răzbate decît fumul țigării.
Cu excepția travestiului luxuriant al lui Cristian Popa (pe tocuri și în catifele roșii mulate), din spectacol lipsește ludicul explicit afrimian, cu jucărele și sclipici care fac teatrul și viața frumoase. Locul său este luat de o tripletă de personaje angoasate. Singura ființă de care se apropie văduva este o bătrînă refugiată ce și-a pierdut mai întîi fata pe mare, apoi băiatul într-o scenă de violență petrecută doar pentru amuzamentul băieților de cartier. Să recunoaștem, cu asemenea personaje, oricărui regizor i-ar fi greu să stăvilească tușa melodramatică a textului. Dar Radu Afrim are totdeauna ac de cojocul patetismului.
Cu fesul de lînă pe cap, în amărîta care vinde șervețele la semafor, Clara Flores, într-un admirabil control al propriei exuberanțe, strecoară subtil, în haloul de suferință, oboseală și resemnare cînd și cînd luminoasă, urme ale vechii sale vitalități. Dozajul actriței este excelent, mai cu seamă în monologul cu spatele la public, în timpul căruia publicul îi vede fața proiectată pe ecran. Al treilea personaj pironit pe axa problematizării este ucigașul din imprudență al femeii care l-a atras tot timpul prin misterul suferinței. Accident rutier sau sinucidere, cum lasă spectacolul să se înțeleagă? În monologul de început, care imprimă ritmul și aura spectacolului, actorul Bogdan Farcaș rostește rar, mixînd adîncime și o vibrație latentă. Discursul celui ce își ține nervii, emoția și remușcările în frîu pulsează de mirare neputincioasă în fața vieții. O adevărată probă de maturitate artistică pentru Bogdan Farcaș! Dincolo de tripleta amintită se întinde lumea cu pornirile sale haotice, cu directori de bănci, băieți de cartier și vînzători de carne vie (din linii fine Ioan Coman construiește nimicnicia personajului incapabil de orice apropiere umană).
Radu Afrim rămîne același regizor cu geniu și în spectacolele jucăușe, și în cele grave. Unii le preferă pe cele în care jocul spumos atrage o avalanșă de rîsete; alții, pe cele sensibile în care melancolia latentă irizează fiecare moment al discursului scenic. În ambele formule, universul regizorului se dovedește halucinant.
Foto: Radu Afrim
„În decorul generat de pictura lui Edward Hopper, Nighthawks, materializat de Adrian Damian (şi citat direct pe zidul din fundal care ascunde neştiutul), personajele lui Mavritsakis, reimaginate de Afrim, rătăcesc anevoie prin ceaţă. O ceaţă concretă, rece, viscolită, care îngheaţă sîngele spectatorilor în sală şi confuzează minţile personajelor pe scenă, o ceaţă care face viaţa de netrăit, moartea de nedorit şi imposibil de vieţuit între acestea două. Singurătatea urbană, apăsătoare şi expusă, insuportabilă la Hopper, se conectează cu textul. Regizorul „animă“ pictura lui Hopper, dîndu-i carnalitate.”
Oana Stoica, Teatrul melancolic al lui Radu Afrim, în Dilema veche.
„Personajele din Punctul orb exact aceasta sunt. Un entre-deux perfect. Duri şi hipersensibili, verbal curajoşi, intim vulnerabili. O colecţie de izolaţi care, atunci când se întâlnesc, sunt zgomotoşi, chiar agresivi. Inşi ce vorbesc mult în pofida faptului că nimeni nu îi ascultă şi că niciodată nu reuşesc să devină colectivitate. Căci sunt condamnaţi să alerge pe benzi de viaţă complet paralele, prin însuşi statutul lor de singuratici.”
Mircea Morariu, Oameni în ceață, în Adevărul.ro.
„Punctul orb este, însă, un text care se pretează la universul creativ al lui Radu Afrim. Spectacolul pe care l-a montat la Teatrul „Toma Caragiu” din Ploieşti nu este încă o trăznaie vizuală cu păpuriş şi animale împăiate. Poezia şi atmosfera pe care o creează conţine şi emoţie şi spune o poveste pe care să vrei să o asculţi până la capăt fără a fi distras de domnul în rochie roşie pe tocuri înalte. Deja consacratele afrimisme funcţionează într-un sens unitar şi nu sunt doar imagini obsesive cu etichetă de firmă.”
Alina Epingeac, Viaţa în punctul orb, în Yorick.ro.
