Cannes-ul, noua cetate a cineastelor revoltate

Print Friendly, PDF & Email
Film | Autor: Ioan Lazar | 29 mai 2018 |
Foto: Cyril Duchene / FDC / Cannes Institutional Photos

Despre cel mai mare festival de film din lume, nu doar din Europa, nu se poate vorbi(scrie) fără a lua în seamă farmecul conferit acestuia de componenta feminină. O putem „acosta” în varianta ei seducțională, erotizată, în cea de glamour, în aceea promoțională, ori pornind, întrucâtva școlărește, de la teoriile despre „plăcerea vizuală”, aparținând unei savante specialiste pe nume Laura Mulvey. Multă vreme acceptând să fie privite, (ca) în oglindă, făcând o glorie din aceasta, iată că – susținute de președinta juriului ediției a 71-a, Cate Blanchett, și, desigur, în contextul scandalului de agresiune sexuală din jurul afacerii Weinstein - cineastele se agită acum mai mult ca oricând. Pentru bani, pentru premii, pentru o firească și îndreptățită recunoaștere, pentru promovarea mai substanțială a proiectelor lor. Nu știu cum să explic recenta abordare, care nu e doar mediatică. Sincer să fiu, am măruntele mele supoziții, care pesemne nici nu au cum să conteze.

Mișcarea celor 82

De fapt, realitățile sunt de partea lor. Doamnele - care duc pe umeri greul (fiind de apreciat și procentul considerabil de absolvente ale FEMIS-ului în profesiunile imaginii și ale sunetului, dar nu numai) -, iau cei mai puțini bani de la CNC-ul francez. Majoritare în cadrul producției audio-vizuale din Hexagon, sunt , totuși, mai prost plătite decât bărbații. Nici în selecții, nici în lista premiilor nu dețin procente și locuri stimabile. Pe ecran, contează de multe ori, fără a minimaliza voyeurismul de care fac caz, altminteri plăcându-le să fie atent privite, în infinită admirație.

Istoria Cannes-ului înregistrează doar 82 de nume de femei în întregul palmares (cu roluri cheie în realizarea producțiilor premiate - regizoare sau colaboratoare în capitole esențiale), infim raportat la prezența masculină, a fost baza pe care actualele realizatoare și-au centrat acțiunile. Astfel, 82 de cineaste din toate categoriile profesionale au ținut să aibă un cuvânt de spus, în numele mult mai mare al colegelor lor. Un evantai de manifestări a fost consacrat subiectului, întors pe toate fețele, și tratat în diverse modalități de abordare: de la demonstrația-afiș a celor 82, instalate pe treptele legendare ale festivalului, la mese rotunde, conferințe, analize ale problematicii difuzării, lansarea tinerelor talente. Să ținem seama și de faptul că cinci miniștri ai culturii au venit să susțină cauza cinematografică feminină, dând astfel dimensiuni internaționale fenomenului. A fost semnată și o carte de paritate. O serie de aspecte legate de chiar funcționarea festivalului au fost subliniate, recunoscând prin vocea autorizată a Delegatului General, Thierry Frémaux, că lucrurile nu mai pot merge așa. Ușor neîncrezătoare, dar ferme, cum s-a văzut din discursul președintelui de juriu, australianca Cate Blanchett, dar și al nonagenarei Agnes Varda, cineastele au vrut nu doar să fie ascultate și să li se facă promisiuni. S-a marcat ieșirea din șabloane prin chiar asigurarea parității – dar și a transparenței, în compoziția colectivului de selecție și a rezultatelor acestuia.

„Trei fețe”, r. Jafar Panahi, foto: Memento Films

Feminism în competiție

La un moment dat lucrurile păreau să meargă și mai departe. Majoritare în juriu, femeile erau dispuse să ocupe în mod categoric și primele poziții ale palmaresului. Cu doar trei filme în selecția principală, reușita a fost doar parțială. Li s-a dat satisfacție la capitolul scenariu, cu premiul împărțit de Alice Rohrwacher („Fericit ca Lazzaro”) și Nader Saeivar („Trei fețe”). A fost intens promovată libaneza Nadine Labaki, cu mai multe premii oferite de juriile la diverselor secțiuni.

„Fericit ca Lazzaro”, r. Alice Rohrwacher

 

Cele șase axe majore în care se înscriu revendicările rostite la Cannes vor fi parafate în iunie la Paris printr-un angajament comun. O legătură cu episodul Weinstein se întrevede și din faptul că printre cele șase puncte ale memorandumului (formarea, egalitatea salarială, accesul la posturi de conducere, lupta contra standardizării, a stereotipiilor, cultivarea parității pe toate planurile), s-a găsit un loc și pentru combaterea hărțuirii sexuale. S-a stabilit și un calendar al instituirii instanțelor pe rol.

Precaute din fire, femeile cineaste au vrut să știe totul dinainte fixat, și onorat, căutând să se asigure astfel nu doar că nu au dat greș, dar nici că pot fi amăgite cu mai vechi promisiuni prelungite, ajustabile după caz. După caz și după moment. A fost acum cazul mai sus menționat, al lui Harvey Weinstein, pornind de la revolta generală, altoită pe mărturiile a 50, unii menționează o sută de victime. Momentul ca atare a apărut la Cannes și se va derula în continuare. Mai este și problema ivită din refuzul festivalului de a include în selecția oficială producțiile uriașului complex Netflix, mai întâi colaborator, apoi adversar, devenit groparul celui mai sus numit, imperiul Weinstein aflându-se, după câte se pare, în cădere liberă.

Sunt aspecte care te pot pune pe gânduri, odată cu încercarea de a desluși strategiile acestor mișcări tectonice, mai din adânc ori mai de la suprafața audiovizualului mondial. La orizont, afacerea Netflix dă bătăi de cap distribuitorilor francezi, și festivalului, care nu acceptă refuzul gigantului apărut la orizont, și tulburând tot mai amenințător apele, de a prezenta produsele mai întâi în săli. Se găsesc apărători și de o parte și de alta. I se aduc elogii Companiei Weinstein pentru sistemul de a promova valorile, afirmate la Cannes, dar și la Oscaruri, și de a distribui filmele în toată lumea, în America, mai ales. Ultrapotent financiar, capabil să atragă mari regizopri, bine plătiți, Netflixul aduce argumentul unor acceptări în competițiile unor festivaluri, însă nu de anvergura Cannes-ului.

Te întrebi, desigur, ce caută femeile în acest război al giganților și cât vor fi ele de în măsură să mai liniștească spiritele, altminteri destul de încinse.

Nadine Labaki, via Wikimedia