Durere și Glorie / Dolor y Gloria

Regia și scenariul:  Pedro Almodóvar

Cu: Antonio Banderas, Asier Etxeandia, Leonardo Sbaraglia , Nora Navas, Penélope Cruz

Cu filme absolut extraordinare - Hable con ella, Mujeres al borde de un ataque de "nervios", ¡Átame!, La mala educación, Todo sobre mi madre -, Almodóvar este unul dintre puținii regizori care au marea problemă de a fi nevoiți să facă filme după ce au făcut filme totale. Ce mai au de spus? Ce mai pot spune? Pot ieși din propria rețetă? Cum? Și de ce?

Îndeosebi după 2004, când avusese capodoperă după capodoperă după capodoperă, Almodóvar s-a lovit de problema de a găsi un adversar în propriile succese. Ieșirea a fost printr-un film admirabil jucat, cu detalii remarcabile, un film ușor de ținut minte, dar poziționat cu câteva grade mai jos pe scara estetică - pseudopolicierul „Volver”. Nici „Îmbrățișări frânte”, cu toată referențierea sa în istoricul cinematografului european, nu reușise să fie o propunere demnă de un mare maestru, în schimb, surprinzător, când părea că se împacă în rolul de propria sa victimă, a reușit cu „Pielea în care locuiesc” nu doar să schimbe tonul și registrul sau să-și extindă tematica, dar și să-și completeze vocabularul artistic. E un Almodóvar+. În schimb, „Amanții pasageri” e un Almodóvar -, care parcă s-a jucat de-a filmul, bucuros că a închis capitolul sumbru al „Pielii pe care o locuiesc”. Producția următoare, „Julieta”, e o revenire în registrul propriu, o regăsire și o recuperare a ceea ce l-a făcut să fie el însuși: atitudinea de profundă empatie cu personajele sale, un umanism real și plenar, dar și un baroc discret - care uneori devine și vizual (în „Julieta” destul de frecvent), dar se manifestă permanent asupra firului epic.

„Durere și glorie” vine așadar la sfârșitul a două decenii de căutări, de negări și reasumări ale propriei opere. Este, în mare măsură, tocmai povestea acestor două decenii. Firul narativ, pretins autobiografic, problematizează post-maturitatea artistică a unui creator de succes. E, însă, mai mult decât atât. Nu povestea ca atare este autobiografică (deși conține note), ci faptul că ea se cantonează într-un univers al filmelor Almodóvar; că regizorul găsește căi discrete de a se autocita, dar și de a-și dinamita propria operă. Poate să-ți placă sau nu filmul; dacă nu ai vii în minte capodoperele sale poate fi chiar dificil să te conectezi la universul Almodóvar, iar pentru cei neconectați filmul are prea puțin sens. Totuși, o impresie deosebit de puternică vine tocmai dintr-un eșec al filmului „Dolor y Gloria”: acolo unde Almodóvar încearcă să-și extindă forțat propriul limbaj, prin includerea unor tehnici pur digitale, eșuează într-un cyber-candy care nu are legătură cu nimic: nici cu jocurile video, nici cu digital art, nici cu FX-ul, nici cu VR-ul, nici măcar cu slide-show-ul. În schimb, scenele de o mare plasticitate, precum copilăria în locuințe hipogee, cu Penelope Cruz și familia sa pe fundalul unei arhitecturi organiciste, de un alb sofisticat, filmate „în dulcele stil clasic” sunt un turnesol pentru măestria lui Almodóvar și pentru esența pur cinematografică a artei sale.

 

Durere și glorie, cel de al 21-lea lungmetraj al faimosului regizor premiat în 2002 cu Oscar pentru scenariul original Talk to Her și distins de-a lungul carierei cu peste 130 de trofee în marile festivaluri, are un puternic caracter autobiografic și reconstituie, introspectiv, diferite etape din viața cineastului.

Durere şi glorie vorbeşte despre o serie de reîntâlniri ale regizorului Salvador Mallo (Antonio Banderas) cu persoane care i-au marcat viața. Unele reîntâlniri ale regizorului, a cărui sănătate este precară, au loc în realitate, altele doar în rememorările sale: copilăria petrecută în anii ’60, trezirea dorinţei sexuale, prima iubire adultă în Madrid, durerea rupturii de această dragoste, încă vie și intensă, cu scrisul drept unică terapie pentru a uita ceea ce era de neuitat. Durere şi glorie vorbeşte despre actul creator, despre dificultatea separării lui de viaţa autorului şi despre patimile care îi dau sens şi speranţă. În recuperarea trecutului, Salvador descoperă nevoia disperată de a-l repovesti şi în această nevoie îşi găseşte salvarea.

Din distribuția filmului fac parte Antonio Banderas și Penélope Cruz, actori cu care celebrul regizor a colaborat constant de-a lungul timpului, Julieta Serrano și Cecilia Roth, care au lucrat cu Almodóvar încă de la filmul său de debut, Pepi, Luci, Bom si multe alte fete (1980), precum și actori aflați la prima întâlnire cu cineastul spaniol, ca Asier Etxeandía și Leonardo Sbaraglia. Celebra interpretă Rosalía are o apariție cameo chiar în primele secvențe ale filmului.

Colaborarea dintre Pedro Almodóvar și Antonio Banderas este una îndelungată și productivă, cineastul spaniol fiind, de altfel, cel care l-a descoperit pe Banderas, distribuindu-l în primul său rol important în Labyrinth of Passion (1982). Cinci ani mai târziu, Banderas juca într-un alt film semnat de Almodóvar, în primul său rol gay, în Legea dorinței / La ley del deseo (1987). De la premiera acestui film au trecut 32 de ani. O perioadă autoreferențială pentru personajul său din Durere și glorie.

(din comunicatul Independența Film ce a însoțit lansarea „Dolor y Gloria” în cadrul „Les films de Cannes a Bucharest”)

Îmi amintesc că în timpul repetițiilor la Durere și glorie i-am spus lui Antonio: „Dacă tu consideri că, în orice secvență, te ajută să mă imiți, fă-o”. Antonio a spus nu, nu era necesar. Și avea dreptate, personajul lui nu eram eu, însă el era înlăuntrul meu.

(Pedro Almodóvar)

Există tentația de a căuta în ultimul film al lui Almodovar, cu un titlu magnific, Durerea și gloria, autenticitatea faptului biografic, însă autenticitatea este aici rezultatul amestecului dintre biografie și ficțiune. Regizorul a ales extremele unei existențe care se ating, o maturitate care a virat către maladie, ipohondrie, consum de heroină, nevroză, astenie, dureri lombare etc. și copilărie, una înconjurată de nimbul figurii materne prezente atât în ipostaza mamei la tinerețe, cât și în aceea a mamei vârstnice. Se pare că cel mai bun loc pentru a vorbi despre creație, în cazul de față creația cinematografică, este criza, iar 8 și ½ (1963) al lui Federico Fellini sau Starea lucrurilor (1982) al lui Wim Wenders rămân repere inconturnabile în acest sens. În această privință, undeva pe peretele camerei unui personaj din film se află un poster cu filmul lui Fellini, 8 și ½, pentru ca să nu existe niciun dubiu cu privire la filiația urmărită de regizor. Cariera lui Salvador Mallo (Antonio Banderas) pare să fi luat sfârșit, iar declarația sa „fără a filma, viața mea este lipsită de sens“ sună mai degrabă a epitaf.

(Angelo Mitchievici în „România literară”: Amintiri, amintiri...)

„Ca întodeauna, Almodóvar a făcut un film despre plăcere, care este el însuși o plăcere: isteț, inteligent și senzual. Este despre dragoste, memorie, artă, mame, iubiți și, cel mai mult, este despre el însuși, ceea ce în mâinile unui regizor mai slab ar fi groaznic de indulgent. Dar Almodóvar este un maestru al auto-referențialității și intertextualității: filmul în film, povestea în poveste, visul în vis. Almodóvar operează pe un fel de motor de creativitate cu combustie internă și am simțit că acest film mergea atât de lin și atât de seducător încât ar fi putut să continue pentru încă cinci ore.”

(Peter Bradshaw în „The Guardian”)