Fără nicio explicație: un fulger, un dram de ceață, și Hitler se trezește în Berlinul contemporan. Este începutul unei spectaculoase satire sociale și politice. Dictatorul este luat drept un imitator al dictatorului, dar unul care nu își dă seama, când piesa s-a sfârșit, că trebuie să lase hainele de epocă la garderobă. Hitler, jumate bufon, jumate lider, reușește o uimitoare carieră în lumea de azi, în televiziune, fără a se adapta cât de puțin la valorile și la stilul lumii contemporane: același discurs, aceleași ticuri, aceleași manii, aceeași forță de a seduce și de a manipula.

Puteți clasifica filmul la comedii și nu pierdeți nimic. Este, în mod real, una dintre cele mai bune comedii ale momentului. A și fost nominalizat la premiile Academiei Europene de Film, la secțiunea cea mai bună comedie europeană, iar lista câștigătorilor va fi cunoscută la începutul lui decembrie. 

Însă filmul trece mult dincolo de granițele divertismentului. Sunt puse în dezbatere - în amestecul de bufonerie și extremă gravitate pe care îl prilejuiește un asemenea personaj - toate marile teme ale momentului. Hitler poate astfel să aibă opinii pe tema imigranților din Orient sau pe cea a turcizării Germaniei, este pus să interacționeze cu neonaziștii, cu publicul larg, i se cer păreri legate de Uniunea Europeană, de criza economică și chiar legate de creșterea animalelor de companie. Nu este însă un simplu prototip de Hitler, iar regizorul nu evită nici istoria reală a personajului: genocidul, războiul, dictatura. Răspunsurile pe care personajul le oferă la aceste teme sunt unele ale unei ființe omenești, lovită de un oarecare excepționalism, dar nu redusă la un șablon, la o caricatură. Poate aprecia unii turci, se plânge de programele tv, are dispute cu neonaziștii, este încântat de wikipedia, are un crâmpei de umanitate chiar și când întâlnește o victimă a lagărelor sale.

Un mare curaj pentru regizorul David Wnendt de a propune un film la finalul căruia să te întrebi: dacă ăsta e Hitler, cum se face că seamănă atât de mult cu noi și cu cei din jurul nostru. „Pentru mine, declara regizorul, subiectul nu e psihografia lui Hitler, ci societatea germană de azi. Ar fi posibil pentru Hitler să ajungă la putere din nou?”

Filmul folosește tehnici cinematografice inovatoare, cu extrase de reportaj și de documentar tv. Este maniera tânărului regizor german de a sublinia cât de actuale sunt temele abordate și cât de semnificativă este întrebarea pe care o pune. „Teoriile brutale ale lui Hitler, scrie David Wnendt pe siteul Premiilor filmului european, viziunea lui despre lume și răspunsurile simple pe care le dă pot găsi aprobarea unui public numeros. «Uite cine s-a întors» pune degetul pe această rană. Acesta este și motivul pentru care protagonistul interacționează cu oamenii normali. Aceste scene sunt înregistrate în stil de film documentar tocmai pentru a arăta realitatea din spatele ficțiunii”.