M-am născut într-o perioadă în care era imposibil să treacă o zi fără să auzi sau să citești cuvintele „Marx” și „marxismul” (nu iau în calcul „comunist”, a cărui frecvență tindea să o egaleze pe cea a particulelor copulative). Chiar și judecat numai prin astfel de experiențe personale, concluzia ce se impune este că filosoful din Trier e cel mai influent gânditor din ultima sută de ani (doar Einstein ar mai intra în discuție). Dar: mai este Marx viabil? A fost vreodată cu adevărat viabil în cele două secole care se împlinesc de la nașterea lui? De unde capacitatea sa de a influența într-o așa de mare măsură gândirea politică și sistemele ideologice – de la social-democrație la leninism, stalinism, maoism, terorism și înapoi la formule democrate? Care a fost mecanismul ce a permis utilizarea marxismului ca stindard al celor mai criminale regimuri politice din istoria omenirii?

Încă din perioada comunistă se vorbea despre trădarea lui Marx, despre faptul că mesajul său a fost în mod esențial denaturat de administrațiile comuniste (care, formal, s-au aflat permanent mai în vecinătatea principiilor fascismului decât în apropierea marxismului „de manual”). Din start, colorarea naționalistă a marxismului a fost o falsificare esențială. Marx nu a susținut o asemenea idee, pe care a văzut-o doar ca pe o expresie a relațiilor de dominanță. În schimb, regimurile comuniste au îmbrățișat-o încă de la început, iar istoria comunismului arată o permanentă consolidare a acesteia, până la variante de mitologie a naționalismului (vezi protocronismul) similare misticii naziste. Răspunsul semioficial la acestă încălcare evidentă și la altele similare era că viziunea comunistă este o cauză finală, un scop multisecular ce nu se poate realiza instantaneu, ci doar printr-un lung proces de adaptare, numit societatea socialistă, în cursul căreia urma să se nască „omul nou”, ideal și non-vicios, și abia acesta va putea „construi comunismul”. Corelata ar fi că socialismul era o fundație, o subterană populată de oameni vicioși și nedemni de comunism, insclusiv cei aflați la conducerea societății.

În esență, Marx a încercercat refondarea politicii ca știință, demersul său fiind co-liniar cu efortul gânditorilor antici și moderni de a conceptualiza buna guvernare, de a o scoate din spectrul autoritarismului și al stăpânirii discreționare, de a o plasa în zona unei programabilități științifice, esențialmente logică și participativă. Multe dintre premisele sale sunt ilogice sau au fost dovedite ca false în secolul ce i-a urmat. Chiar opera sa fundamentală, „Capitalul”, în care există concepții și concepte aflate încă în uz, este minată de „pariuri” în mod esențial eronate, precum definirea monedei prin muncă, sau de perspective naive asupra istoriei, cum ar fi preluarea ca fapt istoric a mitului „vârstei de aur”. Din acesta din urmă el construiește conceptul unei „comune primitive” în care, precapitaliste, relațiile sociale erau complet armonioase. Ruptura socială și istorică s-ar fi produs prin „acumularea de capital”, care a dus la capitalism și la „exploatarea omului de către om”. Deși tot ce știa despre preistorie era la nivelul unui articol de almanah (și deși mai toate acele informații aveau să fie dovedite ca false în deceniile următoare), Marx creează pe baza acestei înțelegeri viziunea societății viitoare ca fiind o întoarcere funcțională la acea vârstă de aur, printr-o mișcare dialectică în care capitalismul juca rolul antitetezei. Asemenea convingeri ar putea fi privite ca note exotice, dar ele joacă un rol central în teoria sa politică și economică, în definirea principiilor programatice ale comunismului, în definirea și analiza conceptelor economice și sociale.

Personaj al unei epoci când vectorul cultural era romantismul, Marx nu a reușit, în ciuda îmbrățișării unei viziuni intențional „criticiste”, să depășească nivelul memetic al epocii sale. Dacă nu ar fi fost instrumentalizat în secolul 20, azi am vorbi despre el ca despre un mic filosof din cortegiul final al kantianismului, nu foarte bine informat, dar metodic, bine intenționat și motivat de un scop ce poate, într-adevăr, să transforme un om într-un filosof: definirea politicii ca știință, introducerea raționalității, normativității și programabilității în acțiunea socială.

Dimpotrivă, în practică Marx a fost aplicat într-un mod antitetic: statele comuniste nu doar că nu au avut o atitudine mai prietenoasă față de cetățean, dar au fost în mare măsură antisociale. În același timp, viziunea simplistă a istoriei și a economiei s-a bucurat de un succes deosebit, inclusiv demonizarea capitalului – asta deși toate statele comuniste au fost state financiare, au avut monedă și contabilitate. Pe de altă parte, atitudinea științifică asupra guvernării a fost prima sacrificată: în loc să desfășoare studii sociale concrete care să completeze marxismul și să îl remedieze acolo unde teoria era nedefinită sau prost definită, comuniștii au modificat în permanență datele reale pentru a le face conforme teoriei.

Astăzi, la 200 de ani de la nașterea lui Marx vedem că înțelegerea operei și ideilor sale este complet pulverizată, redusă la câteva poncife al căror adevăr și a căror rezonanță nu le mai judecă nimeni: le condamnă sau le aprobă în virtutea unor alegeri politice curente sau a unor nostalgii istorice sau a unor viziuni futuriste. Din punctul meu de vedere, alegerea esențialmente greșită a lui Marx a fost aceea de a opune etica și capitalul. (Nici această idee nu era nouă, dar setul de expresii și quasi-argumente marxiste a fost decisiv în secolul 20). Aparent, există o sincronizare de fază între capital și comportamente lipsite de etică, dar minim aceeași sincronizare este și între lipsa de educație și etica socială. Tipul de corelație este însă profund incert. Tot capitalul, într-o istorie socială, este și cel care a dus la apariția principalelor coduri etice și tot el a jucat un rol esențial în multe alte procese sociale, văzute astăzi în culori favorabile sau dimpotrivă. Ce spun este că sunt doar fenomene sociale coexistente, cu dinamică proprie și având componente ce au, la rândul lor, propria dinamică, iar atitudinea științifică este aceea de a studia într-un mod propriu aceste corelații, sincronii și asincronii aparent haotice și abia în baza unor asemenea studii – nu prin stiloul unui gânditor – pot fi stabilite mecanismele reale ale societății și a componentelor sale reale și ideale. Fără asemenea studii, doar prin simpla observație caustică, cum este cazul „Capitalului”, gândirea politică ajunge doar la scheme simpliste, autofalsificate încă din stadiul de model, de prototip. În cele din urmă, viziunea lui Marx, care a fost la origine una intențional democratică și umanistă, a sfârșit prin a fi adoptată și simpatizată doar de cei care, în convingerile lor intime, urăsc democrația și umanismul. Iar acest fapt se datorează nu unei „trădări a lui Marx”, ci schematismului acestuia, naivității diagnosticelor și soluțiilor, sterilității ideatice.

5 mai 1818, Trier - 14 martie 1883, Londra

Imagine: Mormântul lui Karl Marx în Londra. CC by mym