Stingerea marxismului, un articol de Mihai Zamfir

Focul ritual aprins la 1848 printr-un Manifest romantic semnat de Marx și Engels, transformat după Marele Război în incendiu terifiant ce cuprinsese la un moment dat jumătate din planetă, a scăzut brusc în intensitate spre finalul secolului următor, al XX-lea; a ajuns astăzi o grămăjoară de jăratic pâlpâind, asupra căreia unii credincioși încă se mai apleacă pioși, speriați ca nu cumva fostul incendiu să se stingă de tot.

Ceea ce s-a întâmplat la 1980-1990 în politica mondială reprezintă un fenomen ale cărui consecințe nu par nici pe departe epuizate. Prăbușirea comunismului (lentă la început, greu de observat în deceniul 1980, apoi accelerată și spectaculoasă) a avut un reflex indubitabil și în planul teoriei sociale. Oglindirea unei enorme modificări de paradigmă socio-politică nu s-a produs imediat, dar – după trecerea câtorva decenii – mecanica la care am asistat se desenează astăzi extrem de clar.

Imediat după ultimul război, când sistemul sovietic se instalase pe o mare parte a suprafeței globului, apoi cu deosebire în anii 1960, când asistam la ascensiunea de aparențe irezistibile a comunismului, câmpul simbolic al filozofiei suporta și el consecințele. Dar, din fericire, filozofia „tare”, metafizica și ontologia, n-au avut atunci nimic a face cu doctrina comunistă; aceasta s-a infiltrat cu succes în arii umaniste tot mai largi, începând cu sociologia, istoria, economia politică și terminând cu estetica. Sub steagul marxismului și al admirației pentru Uniunea Sovietică s-au înregimentat atunci unele dintre cele mai strălucite minți ale momentului.

De la Sartre, Edgar Morin și Merleau-Ponty la Marcuse și Lukács, marxismul a trecut prin zeci de interpretări, având însă drept trăsătură comună idolatria față de autorul Capitalului. Nici în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, nici în timpul vieții lui Marx doctrina marxistă nu a fost atât de răspândită și de promițătoare ca în anii imediat următori ultimului război mondial.

Când, de exemplu, în Franța Jean-Paul Sartre, Edgar Morin, Lucien Goldmann, Louis Althusser, Maurice Merleau-Ponty, Roger Garaudy, Jean Bourdieu etc., perfect contemporani, aveau o viziune înrudită asupra societății și asupra politicului, când referința numărul unu a stângii devenise asasinul Președinte Mao și Cărticica lui roșie, când o agitație studențească de sorginte maoistă dădea peste cap în mai 1968 ordinea socială a țării, se poate spune că, într-adevăr, marxismul demonstra încă o vitalitate de invidiat.

Ceea ce uimește astăzi, când recapitulăm istoria secolului, este nivelul intelectual extraordinar al celor care – posesori ai unei înalte culturi – jurau totuși pe Marx; și asta chiar dacă maniera lor de a se afirma drept marxiști nu avea nimic dogmatic; erau cu toții mai mult sau mai puțin „revizioniști”, adică utilizatori critici ai marxismului; această situație, care în țările lagărului socialist i-ar fi dus direct la închisoare sau și mai rău, în lumea occidentală le asigura celebritate, onoruri academice și bunăstare materială demnă de un burghez bogat. Gloria marxismului slujit de asemenea personaje nu putea decât să strălucească și mai intens.

Nu doar nivelul intelectual excepțional al acestor filozofi oferea credibilitate ideologiei marxiste, ci și construcțiile filozofice ingenioase care prezentau marxismul drept un fel de concluzie logică a filozofiei clasice. Când a luat ființă Şcoala de la Frankfurt la mijlocul anilor 1930, fondatorii ei aveau rădăcini spirituale precise și de cea mai bună calitate. Herbert Marcuse, doctorand și discipol al lui Heidegger, se specializase în Hegel și în Nietzsche înainte de a îmbrățișa opera heideggeriană, considerată drept prag decisiv al gândirii secolului XX. A trecut de aici la sintezele care i-au adus celebritatea (Eros și civilizație, dar mai ales Omul unidimensional, 1964), pentru a se transforma însă în ultimii ani de viață într-un propagandist politic dintre cei mai primitivi, obsedat de lupta contra capitalismului și de înlocuirea acestuia cu o nouă societate (Care? Ghici ghicitoarea mea!).

Impactul afirmațiilor peremptorii emise de Marcuse ori de Georg Lukács s-a dovedit puternic și durabil. Afilierea la un soi de marxism cu totul personal sporea și mai mult prestigiul doctrinei în sine.

De un lucru s-au ferit însă cu mare grijă toți marxiștii străluciți din Occident, cei care reprezentau, în anii 1950-1980, capete de afiș: să ofere Uniunea Sovietică și lagărul socialist drept exemplu de traducere în viață a ideilor lui Marx. Au criticat violent capitalismul, l-au acoperit de ocări în numele moralei, au anunțat iminenta lui prăbușire, așa cum prevestise Marx, dar s-au abținut să vadă explicit în Rusia Sovietică modelul marxist demn de urmat.

Ştiau ei ce știau și, descendenți din filozofia adevărată, n-au vrut să se facă de râs cu totul. Ne desenau entuziast viitorul, dar se arătau mai degrabă prudenți cu prezentul imediat.

*

Neașteptata prăbușire a Uniunii Sovietice și a regimurilor satelite Kremlinului n-a reprezentat decât faza ultimă a unei eroziuni de durată. Decăderea internă a sistemului rămânea bine ascunsă, perceptibilă doar pentru inițiați. Oricum, un fenomen de natură culturală arăta – cui dorea să vadă – că socialismul se află în defensivă generalizată și că marxismul se epuiza.

Sfârșitul deceniului opt a marcat ieșirea din scenă a marxismului inteligent. Reprezentanții lui notorii au tăcut ori au dispărut. Aceștia, odată afară din joc, ar fi trebuit să lase locul echipei de rezervă, numeroșilor tineri formați la școala îndoctrinării; or, s-a întâmplat că, în clipa predării ștafetei, echipa marxistă matură n-a mai avut cui să o dea.

De ce? Prăbușirea ideologiei revoluționare în ultimele decenii ale secolului trecut a precedat cu câțiva ani prăbușirea sistemului politic dependent de ea. E foarte probabil ca precipitarea spectaculoasă a evenimentelor dincoace de „Cortina de Fier” să fi paralizat, pur și simplu, gândirea marxistă, producând un vid mental pe care oricine îl poate constata.

Să vedem, de exemplu, cine ocupă astăzi avanscena marxismului teoretic, cu cine stăm de vorbă în absența lui Sartre, Marcuse ori Lukács? Iată o întrebare dificilă, la care puțini specialiști s-ar încumeta să răspundă. Dacă vom căuta însă cu insistență, pândind oricare discurs ce încă se revendică din Marx și din filozofia acestuia, atunci singura gândire contemporană cât de cât coerentă e întrupată de un cuplu bizar de (să le zicem) filozofi, doi bătrânei care orientează în prezent stânga mondială, mai ales pe cea europeană și latino-americană: doamna se numește Chantal Mouffe (e din Belgia franceză), iar domnul – Ernesto Laclau (e din Argentina). După ce se afirmaseră ca activiști în stânga combatantă, ei au rămas îngroziți de prăbușirea comunismului european și s-au decis să îndrepte lucrurile. De aceea au scris împreună un fel de sinteză asupra revoluției socialiste în condițiile prăbușirii iluziilor socialiste, Hegemonie și strategie socialistă (1985). Când nu doar iluziile, ci și realitatea socialistă au capotat, noua carte a lui Ernesto Laclau s-a chemat Rațiunea populistă (2008), iar a soției sale – Iluzia consensului (2016). Asta pentru că cei doi sunt soț și soție, mai bine zis au fost, deoarece între timp domnul Laclau a dispărut; au fost un cuplu unit erotic și politic, precum multe altele în epoca glorioasă a luptelor anticapitaliste; iar argentinianul și valona s-au întâlnit la Londra, probabil lângă mormântul lui Marx.

Dincolo de nivelul intelectual extrem de modest al operelor celor doi „filozofi”, dincolo de faptul că nu pot fi comparați nici măcar în glumă cu antecesorii de tip Lukács sau Marcuse, e interesant de observat modul în care se încearcă salvarea ideii de revoluție socialistă și aplicarea doctrinei marxiste la realitățile începutului de secol XXI.

Deciși să pună cât de cât de acord teoria cu realitatea, cei doi nu mai vorbesc de „clasa muncitoare” ori de „exploatarea muncii salariate”, ci împart radical societatea în „cei care au” și „cei care nu au”, îndemnându-i pe cei din urmă să-i lovească, la propriu și la figurat, pe cei dintâi.

Cine ar fi însă „cei care nu au”? La ora actuală, majoritatea statistică a populației țărilor dezvoltate e formată din clasele înaltă și medie; de aceea discursul Laclau-Mouffe se adresează marginalilor, lumpenilor, minorităților sexuale, minorităților de culoare, imigranților ilegali, indivizilor care au trecut prin închisori etc. Dar cum aceștia reprezintă oricum o minoritate, toți cei care se consideră nedreptățiți sunt îndemnați să iasă din toropeală, să se ridice violent contra autorității oficiale (reprezentate de guvern, parlament, instituții juridice, dar mai ales de Uniunea Europeană și de monopolurile trans-naționale).

Aceste aspirații și mișcări trebuiau să poarte un nume, iar cei doi au găsit sintagma salvatoare: populism de stânga sau, pur și simplu, populism, pentru că acesta nu poate fi decât de stânga. Adică să fii cu „poporul”, contra exploatatorilor lui.

Cuplul Mouffe-Laclau se laudă și cu câteva succese obținute de această nouă viziune actualizată a marxismului: regimul Chavez din Venezuela, regimul Evo Morales din Bolivia, regimul soților Kirchner din Argentina, de exemplu. Să notăm în paranteză că toți guvernanții mai sus citați au îmbinat perfect iresponsabilitatea economică totală cu apetiturile asasine manifeste. Noul marxism populist s-a ilustrat și în Europa: partidul Syriza din Grecia (ajuns deja la putere), partidul Podemos din Spania (aflat încă în opoziție) și partidul La France insoumise al lui Jean-Luc Mélenchon. Toate împart cu colegele lor din America Latină iresponsabilitatea pe teren economic, fără să fi ajuns deocamdată, ce e drept, până la asasinate.

Cam așa arată prin urmare, la ora actuală, ideologia marxistă și traducerea ei în politică. Puțin, foarte puțin, trebuie să recunoaștem! Dacă reziduurile comuniste s-au refugiat în Coreea de Nord, Cuba, Laos și Vietnam, iar comunismul viitorului are înfățișarea venezuelianului Chavez, atunci înseamnă că, fără să ne fi dat seama, marxismul agonizează de foarte multă vreme.