Pendulul democrație-autoritarism. Erodarea democrației liberale

Sorin Antohi: Democrația liberală în criză. În România putem să vorbim despre aceste subiecte pentru că discuțiile sunt întotdeauna absolut gratuite. Când am început să mă ocup de istoria ideilor politice, cu 50 de ani în urmă, aveam tot acest sentiment al gratuității. În jurul meu, absolut nimic nu indica un interes presant pentru utopie sau pentru fundamentele ordinii politice și subiecte de acest gen. Oriunde mă duceam, preocupările erau diferite. Asta mă încuraja, într-un anume fel, și îmi dădea o libertate – să mă ocup pentru mine sau uneori pentru mine și pentru un cerc de apropiați – de subiectele cardinale, cum era istoria ideilor politice.

Am senzația că, după un fel de intermezzo al anilor 1990, în care peste tot în regiunea est-central-europeană, un fel de iluzie a posibilității de a schimba istoria a devenit sentimentul extrem de răspândit în rândul intelighenției și, apoi, treptat, prin impactul mediilor, în cultura publică, deci după acest intermezzo, care poate să fi durat 10 ani, nu mai mult, am observat că lumea începea să obosească să spere. Cred că la distanță de 10 ani de la 1989 se putea identifica un fel de smog nou, o presiune nouă, venită de la această deziluzie majoră legată tocmai de posibilitatea unei mari schimbări istorice. Această deziluzie nu este doar românească, deși suntem într-un epicentru al ei – deziluzia este specialitatea noastră națională străveche și repetată. Dar sentimentul este răspândit. Au trăit această deziluzie foarte mulți din generația de la sfârșitul anilor 1980, în toată zona est-centrală, într-o parte a fostului URSS, dar și în Occident, unde speranța apăruse ca reacție la speranțele din estul Europei... Au început să se ridice întrebări esențiale, pentru că istoria părea, într-un fel neașteptat, foarte rezistentă la schimbare. Sau, da, erau lucruri care renășteau, pentru că una din lozincile acelor ani a fost aceasta: renașterea istoriei sau regândirea istorie, după o pauză în anistorie, în distopie, în utopie. Se părea, în '89-'90-'91, că lumea își ieșise din matcă timp de o jumătate de secol – 75 de ani, dacă ne gândim la Uniunea Sovietică –, iar acum era reluat făgașul istoriei și toate cauzalitățile, determinările, sensurile, tradițiile. Era o redescoperire și o reinventare.

Asta era una din viziuni. Cealaltă, concurentă, care la un mement dat a prins un avânt și mai mare, a fost că suntem în fața unui moment de sfârșit al istoriei.

În mod paradoxal, sfârșitul istoriei era o idee care în anii 1980 începuse să se reamorseze pe ruinele ideologice și filosofice ale unei discuții străvechi, actualizată în anii 1930 în primul rând la Paris, prin revoluția lui Alexandre Kojève, la Collège de sociologie, apoi reluată după al doilea război mondial de cei care aveau tot interesul să-și facă uitată propria istorie personală. Ulterior, ideea a trecut oceanul și a ajuns la universitatea din Chicago, unde a făcut un fel de școală. Din această discuție, care are, deigur, origini hegeliene, care are un potențial metafizic remarcabil și un potențial de regândire a istoriei mai puțin impresionant, dar fascinant pentru noi, la sfârșitul anilor 1980 a apărut într-un mod destul de susținut teza că am ajuns la sfârșitul istoriei și că, în fond, toate tribulațiile omenirii ajunseseră la sfârșit. Și anume, la un bun sfârșit.

Susținătorul cel mai fervent al ideii a fost Francis Fukuyama, un tânăr nevinovat care a dat peste această idee în perioada sa la Cornell [University] și a rămas fixat, într-un fel, pe ea. În 1989 a crezut că acela este momentul. După aceea, în 1992, a extins, puțin diferit ideea în cartea Sfârșitul istoriei și ultimul Om, dar mai întâi a expus ideea în 1989. Eu l-am caracterizat pe Fukuyama ca un fel de combinație între Kojève, Rand – pentru că el era la corporația Rand, care se ocupa de gândirea prezentului și de perspectivă –, și, spuneam eu, o bună parte de Disneyland, pentru că exprima cu oarecare naivitate o speranță tipic americană.

Hegel, stând lângă câmpul de bătălie de la Jena și văzându-l pe Napoleon călare pe cal alb, a spus: iată sfârșitul istoriei! Pentru că de aici înainte nu mai are ce să se întâmple! Va fi o repetiție lipsită de sens a tuturor lucrurilor, iar sensul istoriei s-a epuizat. El s-a împlinit. Iar împlinirea era acest Napoleon pe cal alb, care arată că toate lucrurile care se petrecuseră din negura timpurilor și până la zi, avuseseră această supremă încheiere, sfârșitul istoriei. Cam același lucru în 1989, înainte de căderea comunismului. Era criză în Europa de Est, se simțea că Zidul nu se mai ține cum se ținea, iar Fukuyama s-a grăbit și a spus că asta este! – istoria s-a sfârșit, iar acest sfârșit al istoriei marchează triumful democrației liberale. Și anume, al celei mai importante democrații liberale – cea americană.

32-33 de ani mai târziu, suntem în situația de a ne pune întrebări serioase dacă democrația liberală a triumfat sau dacă nu. Obervăm peste tot că ea se găsește într-o criză.