Lucrarea “Christ” semnată de Adrian Ghenie s-a vândut în octombrie 2016 la Bucureşti pentru suma de 125.000 de euro. Întrucât adjudecarea s-a făcut în favoarea unui licitator on-line nu există certitudinea că el este un colecţionar autohton. Lucrarea a intrat în şedinţă cu o valoare estimativă de 12.000 – 18.000 de euro, o valoare descrisă de vânzător – casa de licitaţii Artmark – drept o valoare „conservatoare, adaptată stadiului de dezvoltare a pieţei româneşti de artă”. La finalul sesiunii, s-a dovedit că preţul obţinut a fost de aproape patru ori mai decât cel cu care a fost vândută lucrarea "Întoarcerea de la târg" de Nicolae Grigorescu.
Adrian Ghenie expune în galerii renumite din New-York, Londra şi Paris. Pictează mult şi vinde mult. Lucrările lui sunt un bun dorit de colecţionarii din Occident: 8 milioane de euro în octombrie, la Christie’s Londra, pentru o lucrare realizată în 2008. Artistul a fost numit de presa străină de specialitate “reprezentant al noului val al artei vizuale româneşti” şi a fost plasat, în 2014, pe primul loc într-un top al celor mai tranzacţionaţi şi apreciaţi artişti din lume, top realizat de site-ul artnet.com. În 2013, „Orașele artistice ale viitorului”, o publicație a Editurii Phaidon, a nominalizat Cluj-Napoca printre orașele care vor juca un rol esențial în lumea artei în secolul XXI. Suntem deja în 2016 şi la Bucureşti se vorbeşte puţin şi despre Ghenie şi despre Cluj. Şi, dincolo de potenţialul real al pieţei româneşti şi de strategiile de marketing adoptate de casele de licitaţii la stabilirea preţurilor de pornire, vânzarea la Bucureşti a unei lucrări semnate de Adrian Ghenie păstrează ataşat atributul “conservator”. Iar Ghenie rămâne, acasă, un exotic. Mai mult decât în Vest, dar în cu totul alt sens.
Destul de estic pentru New York
Preferinţa occidentalilor pentru opera lui Ghenie se înscrie într-o exaltare generală a pieţei internaţionale de artă, o exaltare greu explicabilă până în resorturile ei ultime şi ale cărei rădăcini pot fi căutate şi în noua subiectivitate din teoriile neoliberalismului şi în efectele cutremurelor financiare şi în marele impact al strategiilor comunicaţionale.
Când, în paralel cu evoluţia spectaculoasă a unui artist ca Ghenie, sunt vizibile şi ascensiuni ale unor artişti chinezi, vechea axă Est-Vest nu a dispărut încă. În mentalul colectiv, Occidentul încă mai păstrează nevoia de a-şi legitima valorile prin opoziţie cu ceea ce a însemnat totalitarismul estic. Pentru publicul de acolo, lucrările unui artist din fostul lagăr comunist sunt însoţite de un orizont de aşteptare care include răul, straneitatea, exoticul. Pe de altă parte, sunt valorile universaliste pe care acelaşi Occident le vehiculează şi câteva atitudini condescendente. Atunci, un estic este un bun copil de adoptat, prin urmare, cu atât mai dezirabil. Ghenie le spune celor de acolo o poveste de aici. Temele lucrărilor lui se revendică din comunism, din totalitarism, din holocaust. El însuşi este un om real, în care şi oase, care îşi spune povestea anilor copilăriei trăiţi într-un sistem politic opresiv.
În plus, parcursul de expresie al postmodernismului, inevitabil, oboseşte. Pe alocuri, încă mai derutează. Poziţia de “spectator emancipat”, de privitor chemat permanent să participe – adesea, la produse artistice cu caracter de efemeritate – nu este cea mai confortabilă. Publicul mai vrea din când în când fotoliul din care doar să admire ceva ce artistul a creat/muncit, ceva ce are durabilitate, ceva cu provenienţă verificată şi garantată. Arta lui Ghenie este lucrată, elaborată, este creată de el în atelier, nu este o intervenţie sau un performance care solicită co-participarea. Uleiul pe pânză duce înapoi, la artiştii vechi, consacraţi, uleiul acesta are şi continuitate şi durabilitate. Titlurile se revendică şi ele din surse oricând verificabile: van Gogh, Darwin, Rothko.
Prea cosmopolit pentru acasă
În ţară, lucrurile stau altfel. Punctajul de caracteristici care îl face pe Ghenie să fie dorit de foarte mulţi în galerii şi în muzee la New-York sau la Paris şi doar de câţiva potenţi financiar, din Anglia sau Arabia Saudită, în colecţii private, îi lasă indiferenţi pe cei de acasă. Aici, şi cosmopolitismul său şi succesul par păcate.
De la Şcoala Ardeleană la Şcoala de la Cluj
Dezbaterea de idei pe care inovaţia culturală o presupune e greu de declanşat de la un anumit nivel în sus, mai exact acolo unde istoria se scrie de către învingători, adică la nivelul a ceea ce numim elite culturale. Românul, care s-a născut mai mult poet decât artist plastic şi mai mult poet de manifest decât de orice ce altceva, iese greu din paradigma Şcolii Ardelene. Inerţia, blocarea într-un proiect care nu mai este de actualitate consumă energiile culturale şi identitare. Vechea agendă se actualizează încet şi diferitele expresii ale naţionalismului, augmentate plenar în perioada comunistă, ne ţin încă departe de deschiderea culturală. Teama de a nu importa cultură şi grija de a ne fi suficienţi nouă înşine desenează un pătrăţel cu titlu exclusiv şi exhaustiv, ale cărui laturi vrem să rămână neatinse. În teorie ne-am dori să exportăm cultură, dar în practică e greu să vezi că pentru asta e nevoie de o deschidere pe una dintre laturile pătrăţelului. De aceea, existenţa unui Ghenie, e percepută ca o vulnerabilitate.
În plus, girul a ceea ce se numeşte „manual” ca sursă acreditată de procurare a informaţiei e foarte importantă. Tot de la Şcoala Ardeleană încoace, istoria oricărui domeniu cultural în România pare să se rescrie doar pe ea însăşi. Un index al creatorilor autohtoni dintr-un domeniu va menţiona pe spaţii largi că toate numele clasicizate – uneori doar prin expiere biologică – aparţin unor oameni geniali, ale căror intreprinderi au fost admirabile şi a căror contribuţie a fost definitorie. În continuare, consacraţilor li se alătură câteva cumetrii ale realizatorilor indexului. Pentru creatorii contemporani rămân, astfel, prea puţine pagini, iar contribuţiile lor – dacă, totuşi, sunt amintite – sunt expediate rapid. Această istorie a creaţiei în particular şi a culturii în general, devine la rândul ei – pe baza obişnuinței de a ne raporta doar la ce am văzut scris într-un manual – noul punct de plecare în formarea de judecăţi, în stabilirea de ierarhii valorice şi, pe cale de consecinţă, în rescrierea următoarelor istorii. Aşa se ajunge la o neputinţă de a măsura valoric tot ce ţine de contemporaneitate, pentru că singura scală, acreditată istoric, nu poate funcţiona aici. Iar la noi, ca formă de lene şi, cel puţin în aceeaşi măsură, de lipsă de curaj, se preferă raportarea obsesivă doar la ce e confirmat prin trecut şi referenţiat în cărţile studiate la şcoală. Efortul prizei directe este mai mereu anihilat de menţinerea capacităţii de înţelegere doar în zona unor lucruri deja consumate şi deja consacrate. Prezentul e dificil de descoperit şi de captat. E nevoie de efort pentru a-l cunoaşte direct, fără monografie, şi curaj pentru a face faţă negocierilor în curs pe care înţelegerea lui le presupune. Să abordezi prezentul, să dezvolţi judecăţi şi să construieşti atitudini faţă de el, înseamnă înscrierea într-o competiţie care nu a fost „aranjată”, din care nu se ştie dacă ieşi câştigător sau perdant, în care opţiunile, interpretările şi semnificările se vor ciocni cu evoluţia în timp a lui, a prezentului. E un consum de energie care se evită uşor prin menţinerea în litera paragrafului din manualul studiat o dată şi bine în şcoală. Aşa se face că la Bucureşti, „istoria” apariţiei unui artist ca Ghenie se scrie predominant în „ştirile de la ora cinci”, unde se vehiculează cifrele uriaşe cu care lucrările artistului se vând în casele de licitaţii de la Londra sau New-York.
De la salamul cu soia la jocul cu sumă nulă
Ca formă a unei subfinanţări de durată a segmentelor artistice şi culturale, noi avem o pasiune patologică pentru înţelegerea oricări realităţi ca un joc cu sumă nulă. Dacă X câştigă, atunci, obligatoriu, Y e bântuit de spaima că va pierde. Se întâmplă oriunde, de la apariţia unei publicaţii, la distribuirea unui actor într-un rol, de la obţinerea unui premiu de către un regizor, la decizia unui artist plastic de a fi reprezentat de o galerie. Despre Şcoala de la Cluj am auzit de mai multe ori afirmaţia că “nu există”. Galeriei Plan-B adeseori i se impută folosirea unor strategii de marketing copiate din practicile europene. În legătură cu Adrian Ghenie, se discută în principal despre “sinceritatea” artistului, văzută nu atât ca o coerenţă înternă a artei sale, cât ca o adecvare la realitate. Probabil că nu suntem departe de a-l întreba dacă şi cât timp a mâncat salam cu soia ca să aibă dreptul de a se referi la perioada comunistă şi de a ne îndoi asupra acestui drept în momentul în care reiese că avea 12 ani în decembrie 1989. În rest, mai mult se tace.
Adrian Ghenie, Nickelodeon, 2008, oil and acrylic on canvas, 238 x 207 cm
sursa foto: artnet.com
Adrian Ghenie, The Sunflowers in 1937, 2014, oil on canvas, 280 x 280 cm
sursa foto: artnet.com
Adrian Ghenie, The fake Rothko, 2010, oil on canvas, 200 x 200.6 cm
sursa foto: artnet.com
Adrian Ghenie, Christ, 2000
sursa foto: artmark.ro
O lucrare a lui Adrian Ghenie în licitaţie la Bucureşti
Cu câteva generalităţi din mentalul colectiv, cu o tehnică picturală bazată pe violenţa acţiunii aşezării şi destrămării vopselei, Ghenie reuşeşte un joc plastic extrem de persuasiv asupra privitorului. Totul la Ghenie pare în apropierea unei apocalipse, iar publicul actual se dovedeşte foarte receptiv la astfel de sugestionare. (continuare)
Cât câştigă Adrian Ghenie. Partea vizibilă a pieţei de artă
Adrian Ghenie este un actor experimentat pe piaţa de artă. A avut abilitatea de a înţelege jocul şi de a răspunde task-urilor impuse de acesta. Lucrările lui au fost expuse de galerii importante din Europa şi din Statele Unite şi, de câţiva ani, în casele de licitaţii preţul unei lucrări semnate de el înregistează creşteri uluitoare – de patru sau de zece ori mai mult – între valoarea de pornire şi cea de adjudecare.(continuare)
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.