În februarie 2017, Ministerul Culturii și Identității Naționale, prin Unitatea de Management a Proiectului, a lansat o serie de consultări cu sectorul cultural referitoare la identificarea priorităților de finanțare pentru următorul Mecanism Financiar Norvegian. Consultarea intervine într-un moment în care opiniei publice i se prezintă mai multe puncte de vedere (unele sunt vârâte pur și simplu în fața noastră) despre cine suntem, cine ar trebui să fim și ce drob de sare ne va cădea în creștetul capului atunci când ne vom abate de la așteptările pe care unele voci le formulează, erijându-se în corifeii națiunii. 
În paralel cu aceste aventuri la scară națională, este numit un alt secretar de stat care se ocupă de Departamentul „Centenar”, special înființat pentru pregătirea aniversării a 100 ani de la Marea Unire. Dincolo de desemnarea propriu-zisă, instituția creată are drept misiune organizarea și buna  desfășurare a programelor și proiectelor dedicate comemorării evenimentelor din 1918. 
În Programul de guvernare 2017-2020 se fac trimiteri la „promovarea culturii și valorilor naționale și la sprijinirea eforturilor de celebrare a Centenarului Primului Război Mondial și a Centenarului Marii Uniri și făuririi României moderne”. 
Ceea ce este necesar - rămâne totuși întrebarea: ne-o dorim sau nu? -  pentru a evita transformarea acestei celebrări într-o simplă bifare, o trecere în calendar a unor spectacole și concerte patriotarde, este răspunsul la unele dileme pe care societatea, poate, le-ar vedea pe agenda de lucru a autorității, formulate și analizate cu onestitate: Ce înseamnă să fii român în 2018? Ce ne face europeni în Republica România în al doilea deceniu al secolului XXI? România încotro? Ce rol are diaspora românească în dezvoltarea țării? S-a gândit cineva (și) la aspectul acesta? Nu în ultimul rând, suntem martorii unor mișcări civice de amploare. Ce cultură democratică au românii și în ce măsură dorește programul Centenar să atingă, fie și în trecere, subiectul „românii și guvernarea democratică”? 
Fără aceste întrebări, alocarea de resurse și de defilări militare pe sub Arcul de Triumf sunt mișcări gimnastice ale unui soldat ce ar visa bastonul de mareșal, dar nu îl poate obține. Iar la capitolul Artă și Cultură, oportunitatea ar fi aceea de a construi un alt tip de Arc de Triumf. Sigur, nu mă gândesc la un monument de for public care că coste n milioane de euro și care să fie realizat de către unul dintre maeștrii, monștrii sacri în viață ai sculpturii din România. Mi-aș imagina un concurs de proiecte cu priorități inteligent formulate, în urma căruia să rămânem cu expoziții memorabile, cu volume impresionante și cu cercetări inedite. Dar și în această variantă, ce definiție dăm memorabilului și cum descriem impresionantul? 
Una peste alta, pe măsură ce timpul trece, este evident faptul că planul de bătaie este cvasi-inexistent sau, dacă acesta există, este la fel de secret precum hărțile de la Mărășești în 1917. 
Strict referindu-mă la cultură, aș fi curioasă (deși consecințele sunt similare cu cele suferite de o pisică având același obicei) câți români știu că sărbătorim 100 de ani de la Marea Unire și, mai important decât atât, de ce o facem. 
De ce, stimați colegi, simțim nevoia să înființăm o structură cu rang de Secretariat de Stat? Oare vom cheltui din nou în mod iresponsabil câteva milioane de euro? În CV-ul (ex-) secretarilor de stat va exista un rând dedicat funcției, 2017-2018. Pentru 12 luni vom avea discursuri, mese rotunde, defilări și fanfare? Mult zgomot: cui folosește să întreprindem ceea ce am (mai) întreprins? Tinerilor în nici un caz. Și nici cetățenilor de 40 de ani are au aflat cine au fost artizanii României moderne după 1990, pe cont propriu, pentru că în școală și în discursul public s-au vândut minciuni de multe ori la preț de caviar. 
Ce vrem, în definitiv?! Avem o ocazie de a repara istoric un gol de recunoștință de 44 de ani. Cam mult, prea mult. Sunt mulți ani în care s-a negat o realitate și în care nu s-a recunoscut -  probabil nu am admite-o nici astăzi, dacă am deschide subiectul (dar cine să o facă?) - faptul că România nu era pregătită în 1916 să intre în război. Cum între timp nu am fost pregătiți pentru multe alte etape istorice, peste care am trecut neștiind foarte bine ce se află dincolo de prag. 
Cât de frumoasă este ideea a 100 de ani de stat modern. Și câte se pot spune și face în 2018 pentru a împărtăși celor 18 milioane de concetățeni și celor peste 2 milioane de români din diaspora dorința/speranța ca următorii 100 de ani să fie mai puțin zbuciumați. Că vom avea o perioadă mai mare de 20 de ani de reconstrucție și pace până la alte ciocniri, crize, dictaturi. Că vor vorbi artele și vor amuți certurile tăioase. Și, în general, că va fi mai puțină obtuzitate și inechitate socială și mai multă educație, deschidere, acces la servicii medicale și drumuri, acces la cultură și la frumos. 
Am avut intenția de a scrie despre politici culturale. Așa îmi propusesem. Am ajuns să vorbesc despre o altfel de Românie. Atât cât a vrut Ea să mă lase, atât cât a lăsat Ea loc de analiză. Nu are întotdeauna răbdare cu noi, pentru că și noi, la rândul nostru, nu avem răbdare să facem lucrurile juste de care avem nevoie. Suntem grăbiți să scăpăm de încă o corvoadă. Astăzi, ne propunem să scăpăm de Centenar. Rușine. 
Lăsând o poartă deschisă bunelor intenții, este cert că puțină voință și un pic de implicare pot transforma momentul de sărbătoare într-un punct de pornire al unei reflecții despre cine suntem, noi, poporul, și despre creativitatea inepuizabilă de care dăm dovadă.