Articol de Bogdan Mincă
Bogdan Mincă predă fenomenologie germană și franceză, hermeneutică și filosofie greacă la Facultatea de Filosofie, Universitatea din București, România. A absolvit studii de licență la Facultatea de Filosofie (Universitatea din București), licență, master și un doctorat de filosofie și filologie clasică la Universitatea din Freiburg im Breisgau, Baden-Württemberg, Germania. Este membru fondator al Societății Române de Fenomenologie (SRF). Cărți publicate : Scufundătorii din Delos. Heidegger și primii filozofi, Humanitas, București.
Odată, demult, în Grecia antică, acum mai mult de 2500 de ani, poporul grec a început o aventură unică în istoria omenirii: aceea de a construi o comunitate care să facă abstracție de diferențele naturale dintre oameni. Căci toți suntem diferiți prin natura noastră: suntem frumoși sau urâți, bogați sau săraci, deștepți sau mai puțin deștepți, talentați sau mai puțin talentați. Omul vine pe lume cu astfel de determinații, fără să fi hotărât și să fi ales el sau ea cum să fie. Dar grecii au decis, în comunitățile lor mici de câteva mii de oameni (numite polis) să se uite la un singur lucru în cazul fiecăruia: la individualitatea sau la vocea cuiva, la ceea ce acel om are de zis cu privire la ce înseamnă să fii membru al acelei comunități.
Altfel spus, grecii au descoperit egalitatea în cuvânt, care se exercită prin vorbirea liberă, prin argumente, despre lucruri care ne privesc pe toți cei din această comunitate. Astfel s-a născut spațiul politic (de la polis), spațiul deciziilor în comun, prin vorbirea liberă în fața celorlalți despre ceea ce ne privește pe toți (și nu despre ceea ce îl privește doar pe fiecare în parte, adică interesele private, din gospodăria proprie). Grecii au înțeles că a fi om ca om înseamnă două lucruri: să vorbești și să acționezi din proprie inițiativă.
A acționa înseamnă a face, dar nu a face un obiect, un lucru (de exemplu, a face, ca tâmplar, o masă). Această facere (tu în singurătate cu obiectul pe care îl faci) e diferită de acțiunea comunitară, care angajează trei zone: pe mine, pe ceilalți și realitatea din jur, alcătuită din lucruri despre care dezbatem, pentru a le da astfel sensul și valoarea. Spațiul în care oamenii negociază sensul și rostul lucrurilor care îi privesc pe toți este piața publică (agora, la greci): acel loc liber de case, din centrul comunității, unde toți se întâlnesc cu toți și dezbat despre ceea ce îi face să fie membri ai acelei comunități.
Acționând față de ceilalți, fiecare dintre noi intră în contact cu ceilalți și află, abia astfel, cine e de fapt. Eul fiecăruia dintre noi se construiește prin acțiunile în comunitate: aici aflăm ce e bine și ce e rău, care e valoarea unei vieți, care ne sunt valorile ultime. Dar spațiul comun este și locul unde, prin acțiunile noastre, ne revelăm individualitatea și noutatea noastră: faptul că, de când există lumea și până când nu va mai fi lumea, nu a mai fost cineva ca noi și nici nu va mai fi vreodată cineva ca noi. La rândul lor, ceilalți re-acționează la acțiunile noastre și își adaptează constant propriile acțiuni. Așa se construiește comunitatea: rețeaua de relații umane, una mereu în schimbare.
Deși orice acțiune a mea este unică și irepetabilă, există acțiuni care ies în evidență în mod deosebit – sunt acele acțiuni pe care comunitatea le admiră și le reține pentru mai târziu, despre care părinții povestesc copiilor. De pildă, faptul că străbunicul cuiva a murit luptând în primul război mondial, iar România a devenit cea care este azi. Așa ceva nu se poate uita. Acțiunea deosebită este șansa fiecăruia dintre noi de a învinge trecerea timpului și de a rămâne în amintirea comunității, schimbând-o pentru totdeauna. Vocea mea va vorbi astfel mereu prin acțiunile mele, iar eu voi rămâne mereu cel care am fost.
Pe de altă parte, spațiul comunitar bazat pe vorbire și discuții aduce cu sine și o presiune de conformism și de a renunța să te mai impui, alegând să urmezi „vocea“ grupului: poate e mai bine să tac și să-i las pe alții să vorbească, alegând ei de fapt în numele meu? Iată de ce ingredientul principal pentru ca tu să ajungi la propria voce prin vorbirea și acțiunea ta este curajul: părăsirea temerii de a fi criticat, îndrăzneala de a-ți spune punctul de vedere și de a rămâne, abia astfel, în mintea celorlalți. Pentru ca vocea ta să aibă ce să spună, pentru ca ea să găsească argumentele potrivite pentru a-i sili pe ceilalți să meargă cu tine, e nevoie de gândire și mai ales de gândire critică. Cum spune un intelectual român cunoscut: se cere nebunia de a gândi cu mintea ta.
Articol preluat din broșura Sapere Aude – Îndrăznește să gândești, editată de Asociația Culturală Vis-a-vis și disponibilă online (PDF – link).
