AGLAJA se numeşte adolescenta care împarte viaţă tuturor celor din jur

aglaja1Foto: Dragoș N. Savu

Aglaja nu a ştiut niciodată că a fi fericit, uneori, înseamnă a muri puţin câte puţin, pe interior, acolo, în adâncurile sufletului. Ea voia să fie liberă, să zboare şi să zâmbească, dar niciodată nu i s-a spus până unde există realitatea şi unde începe irealitatea. 

Onestitatea poveştii compuse din adaptarea celor două romane scrise de Aglaja Veteranyi, De ce fierbe copilul în mămăligă şi Raftul cu ultimile suflări, pledează pentru dezvăluirea unui fragment din viaţă, mutilat şi şters, prin care se adună păsări călătoare şi flori fără rădăcină. De aceea, reacţia alergică la „viaţa de moarte” a firii omeneşti va spulbera multe vise, dar în acelaşi timp va construi o parabolă nouă, o legătură strânsă între om şi existenţă, între capătul unui tunel şi lumina străvezie care se zăreşte printr-o ceaţă densă de trăiri. 

Sub cupolă, Ştefan Lupu a creat o parabolă. Cea a oii rătăcite. Pentru că în Aglaja se regăsesc rătăcirea, despărţirea, căutarea binelui, speranţa, dragostea şi tot ceea ce e mai presus de noi, oamenii – adevărul. Şi iată că parabola aceasta se referă la maturitate şi la (ne)murire. La cât poate duce o copilă în inima ei, în sufletul ei, în trupul ei.  

„Care dintre voi, având o sută de oi şi pierzând una din ele, nu le lasă pe cele nouăzeci şi nouă în pustiu şi se duce după cea pierdută, până ce o găseşte?” 

N-are să vă facă bine privind acest tablou dacă nu veţi fi sinceri cu voi înşivă. Sinceritatea este primordială, aici şi dincolo de Aglaja. Şi mai trebuie adăugată incertitudinea unei familii de artişti de circ care respiră în jurul unei mămăligi, unui cufăr plin cu viaţă, unei valize în care se regăsesc viitoarele amintiri. 

Viaţa şi moartea se îmbrăţişează cu simţul umorului, ambele ştiind foarte bine că omul este păpuşa lor cu care s-a jucat şi se va juca de-acum înainte, pentru totdeauna. Dar şi fericirea, fericirea de a fi... 

Se simte o candoare a inocenţei şi un fulminant ecou născut de cupola acestei lumi prin care se strecoară tristeţi şi amărăciuni, fericiri şi zâmbete.           

ce, unde, când

Spectacolul poate fi văzut luni, 26 septembrie, ora 20.00, la Unteatru în cadrul Maratonului de Teatru Independent, Bucharest Fringe.

Centrul Cultural pentru UNESCO „Nicolae Bălcescu”
Aglaja după Aglaja Veteranyi
Concept și coregrafie – Ștefan Lupu
Dramatizare – Alina Petrică
Sound design – Mihai Dobre
Set design – Adeline Bădescu și Elena Dobândă
Costume – Cristina Milea și Elena Gheorghe
Graphic design – Bogdan Domșa
Video editing – Waradu Luin
D.O.P. – Marius Mihordescu
Screenings operator – Marius Ionuț Popescu
Music operator – Abe Kyohey 
Distribuția: 
Aglaja – Alina Petrică
Mama – Anca Florescu
Tata – Adrian Ciobanu
Mătuşa – Olimpiu Blaj
Williesäcker / Frau Hitz / Moartea – Alexandru Lucian Aron
Pepita / Costel – Ștefan Lupu
Cian Cian – Abe Kyohey

aglajaFoto: Dragoș N. Savu

Când eram mic – copil inocent – mergeam la circ. Cu tata. Prima oară am fost pe când aveam vreo cinci ani, poate aproape şase, pe-atunci... cândva. Ţin minte şi-acum cupola aceea uriaşă a Circului de Stat care, văzută pentru prima oară, îmi păruse o pălărie a unui domn care ne va amuza teribil în acea zi, la acel spectacol de circ. Evident că deziluzia n-a început s-apară, căci pălăria aceea rămăsese acolo, iar domnul acela hazliu pe care mi-l imaginasem cu o noapte înainte era absent. Total. Animale sălbatice sau mai puţin sălbatice, doi clovni – un el şi o ea (probabil soţ şi soţie, îmi spuneam) curajoşi care făceau tumbe la zeci de metri înălţime punându-şi viaţa în pericol şi... aplauze. Acestea sunt frânturile imaginative pe care mi le mai amintesc de-atunci. Apoi, după vreo doi ani de mers la circ, i-am spus tatei: „Tată, eu nu mai vreau să merg la circ ! Nu ştiu de ce, dar nu mai vreau !”. Simţeam în mine o tristeţe propulsată de către protagoniştii circului, clovnul acela care râdea în continuu şi care se ţinea de şotii îmi părea cel mai trist om de pe lume.