„Vorbe, vorbe, vorbe...” Cuvintele aleg oamenii, și nu invers. Un vîrtej de cuvinte și un carusel de situații. Nu cumva lumea se reduce la un înveliș de vorbe și la o suită de fapte? Nu cumva enunțurile coboară aleatoriu în capul muritorilor pentru a se asocia cu o serie de întîmplări? Limbajul își alege exemplarele care să-l exprime iar noi, vorbitorii, sîntem doar purtătorii semnelor lingvistice ce creează lumea în jurul nostru.

Sau dacă, dimpotrivă, ne-am strecurat în fluxul de conștiință al unui singur om a cărui minte reia la nesfîrșit replicile auzite în ultimele întîlniri? Iar propozițiile sau doar frînturi din ele se încurcă, se repetă și i se fixează ca un țăruș bătut în cap? Mintea sa amestecă indistinct replici, voci și personaje care l-au tulburat. În Hamlet de la Unteatru, spectacol de Alina Berzunțeanu, Richard Bovnoczki și Peter Kerek, cine ar putea fi acest personaj dacă nu cel principal?

A fi sau a nu fi? Așa începe montarea celor trei artiști care stau izolați în cercul fizic, distinct și „strîmt” al scenei. Mai apoi... atemporalul a fi se lipește pe un fapt, intră într-o existență, cu tot caleidoscopul său de întîmplări. Cu pattern-uri care se împlinesc prin indivizi. Nu contează care. Drept urmare, pe scenă, în afară de Ofelia și Polonius, nu se va auzi nici un alt nume. Momentele își schimbă ordinea, cronologia devine discontinuă. Pentru timpul interior al lui Hamlet, succesiunea faptelor nu are nici o relevanță.

Cele trei siluete îmbrăcate în negru joacă pe rînd personajele cu pondere din Hamlet. Replicile din textul shakespearean se revarsă asupra tuturor interpreților. Devenită bun comun, fiecare frază le aparține tuturor. Replicile preced situațiile, se amestecă între ele pentru ca acelea esențiale să se audă recurent. Actorii evoluează în toate rolurile, ipostazele și măștile posibile. Cei trei se apropie și se depărtează de text, includ secolele care au trecut de la scrierea sa, sutele de ani de receptare și percepția publicului. Decupajul este excelent. Într-un spectacol de sub o oră, din textul lui Shakespeare rămîne numai ce e important.

Mai întîi, interpreții redimensionează substratul etic din spatele tramei. Vina tragică băltește în oricare dintre personaje. În procente diferite, toate se fac responsabile de o culpă fără nume. Nimeni nu rămîne neatins. Nici chiar ingenua Ofelia. Esențele pure nu au ce căuta aici, unde doar ne coclim în felurite amestecuri. Cei trei întrupează curgerea continuă de vorbe, oameni și situații. Renunță la scena cu groparii, dar nu și la cea a teatrului în teatru. În această intersecție între trei dimensiuni, una cu toate cuvintele, alta cu toate situațiile și ultima cu toți oamenii capabili să le poarte, actorul pare depozitarul tuturor enunțurilor și personajelor posibile. Întreaga lume este pusă astfel între coperți. Fără personaje explicite, fără poveste care să capteze mintea cu mecanismele ficțiunii, cei trei interpreți contracarează pericolul abstractizării prin mișcări și atingeri și prin belșug de fizicalitate. Cînd nu se ating, Gertrude și Claudius dansează într-un joc continuu al privirilor. Alina Berzunțeanu, Richard Bovnoczki și Peter Kerek ating performanțe deosebite. În cercul minuscul al scenei, poziția lor, axele, diagonalele se modifică neîncetat.