Ca director al teatrului, trebuie să fiu împotriva crezurilor mele de actor

Print Friendly, PDF & Email
Spectacol | Autor: Cristina Rusiecki | 8 mai 2019 |

Un interviu cu Eliza Noemi Judeu

De curând s-a încheiat Bacău Fest Monodrame organizat de Teatrul Municipal „Bacovia”, festival cu caracter competițional, dedicat actorului de teatru. Șapte zile bătute pe muche cu câte două-trei recitaluri în concurs, plus un spectacol invitat. Dimineața, colocvii, spectacole-lectură, lansări de cărți sau de reviste. Preselecția spectacolelor intrate în conscurs a fost semnată de directoarea teatrului, actrița Eliza Noemi Judeu, și de criticul Doru Mareș. În iureșul festivalului, la unul dintre colocviile găzduite, am auzit-o pe directoare spunând că vrea să salveze teatrul. Afirmația m-a intrigat. Așa că am cerut lămuriri. În timpul discuției, a apărut o chestiune importantă: ce ar fi mai potrivit pentru un director de teatru când stabilește repertoriul, să urmeze gusturile cuminți ale publicului sau să meargă pe mâna creatorilor avangardiști, cu riscul ca spectacolele lor să nu prea umple sălile? Cât de tare intră în coliziune cele două formule?

Care sunt amenințările la care vă refereați? Cine amenință teatrul?

Amenințările sunt că artiștii români de teatru ar dori să fie puțin înaintea vremurilor. Și atunci creează tot soiul de spectacole cu mesaje care nu spun prea multe publicului. Și publicul nu vine. Sau vine o dată, vine de două ori și gata. Fractura intervine între artistul de teatru și public. Vă dau un exemplu din teatrul nostru, un text câștigător din Bacău Fest Monodrame, „Crocodil” de Elise Wilk, cu o tematică contemporană. Noi l-am pus în scenă, în regia lui Horia Suru, scenografia Romulus Boicu, pentru că parcursul textului câștigător este montarea lui. A atras tinerii și adolescenții. Dar publicul de altă vârstă nu-l primește la fel de bine. Spectacolul a inaugurat Sala Studio. Horia Suru a inovat și i-a dat spațiului niște sensuri minunate. Publicul nu are timp să se intereseze ce anume a inovat. Vine, înțelege, nu înțelege și pleacă. După care, la premiera cu „Gaițele”, sala este arhiplină.

„Crocodil”, regia Horia Suru

Foto Romulus Boicu

De aceea ați spus că principala dumneavoastră dorință este să salvați teatrul.

Nu ar putea cineva anume să salveze teatrul. Se salvează singur, prin oamenii care îl fac. Dar, cel puțin în România, teatrul ar trebui stabilizat. Este părerea unui om dintr-un oraș mic de provincie, Bacău, deși noi nu suntem în vizorul teatrului național. Teatrul românesc este prea mult și prea mare, așa că mă restrâng la orașul meu. Încerc să creez aici, pe cât posibil, un firesc. Încerc să mențin teatrul de aici pe o linie de normalitate. Firescul, normalitatea lipsesc teatrului românesc, după părerea mea. De abia după ce le atingem, putem tinde spre excelență.

Ce poziție ar trebui să ia directorul de teatru pentru a restabili normalitatea care lipsește?

Este o fractură între artistul de teatru care gândește într-un fel, astăzi, în mileniul al treilea, și dorește să exprime ceva prin anumite mijloace, iar publicul nu se află pe lungimea lui de undă. Unul dintre scopurile noii generații de artiști ar trebui să fie de a-și atrage publicul. Nu am soluții, dar trăiesc zi de zi situația aceasta în teatrul meu, cu publicul meu. Și atunci încerc să adaptez. Tinerii vor texte contemporane. Cei de treizeci-patruzeci de ani vor ceva la mijloc. Trebuie să fim atenți la public, pentru că teatrul fără public nu are sens. Directorii de teatru și regizorii trebuie să fie atenți cui se adresează. Ar trebui să se facă cercetări pe publicuri. Pentru că azi nu mai există public, există publicuri. Un teatru de repertoriu, cum este cazul nostru, ar trebui să lanseze câte ceva către toate tipurile de public. Care sunt acele publicuri? Ele depind de zona în care trăiești, de economia ei, de spațiu. Fiecare teatru din țara asta trebuie să-și găsească o identitate și să lucreze cu identitatea aceasta pentru publicurile lui. Și atunci pot să vină și argumentele, poate să vină și finanțarea și toată lumea e fericită prin teatru.

Ce tip de identitate vedeți pentru Teatrul Municipal „Bacovia”?

Bacăul, pentru că aici există și Centrul de Cultură „George Apostu”, și Colegiul Național de Arte, ar fi un punct propice pentru un laborator de teatru. Visul meu este ca oamenii să aleagă laboratorul din Bacău ca să învețe teatru. Marele Premiu din Bacău Fest Monodrame are menirea să ajute un actor să creeze altceva. Sau chiar să mănânce. Dar ideea este ca tu, actor care te-ai înscris, ai câștigat preselecția și ai venit aici, să nu privești festivalul ca pe un concurs, ci ca pe un spațiu în care poți să mai lucrezi încă la spectacol. Intenția mea este să vezi actorul la lucru. Eu sunt actorul căutărilor, mai puțin al găsirilor. Paradoxal, ca director al teatrului, trebuie să fiu împotriva crezurilor mele de actor: să mă gândesc la salarii, la publicuri, la o sumedenie de lucruri care ne înconjoară pe noi, în Bacău. Îmi place ideea de laborator. Aș vedea Teatrul din Bacău ca un un laborator teatral. Dar după aceea vine întrebarea „Câte venituri proprii aveți?” și visul acesta e din ce în ce mai greu realizabil.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

„Crocodil”, regia Horia Suru

Foto Romulus Boicu