Totalitarismul nu se mulţumeşte niciodată să conducă prin mijloace externe, şi anume prin stat şi printr-o maşinărie a violenţei; mulţumită ideologiei sale deosebite şi rolului care-i este atribuit în aparatul de constrângere, totalitarismul a descoperit un mijloc de a domina şi teroriza fiinţele omeneşti dinlăuntru. În acest sens, el elimină distanţa dintre conducători şi conduşi şi realizează un sistem în care puterea şi voinţa de putere, aşa cum le înţelegem noi, nu mai joacă nici un rol sau, în cel mai bun caz, joacă un rol secundar. În fapt, liderul totalitar nu e nici mai mult, nici mai puţin decât funcţionarul maselor pe care le conduce; el nu este un individ înfometat de putere, care impune o voinţă tiranică şi arbitrară supuşilor săi. Fiind doar un simplu funcţionar, el poate fi înlocuit în orice moment şi depinde în tot atâta măsură de voinţa maselor pe care le întrupează pe cât depind masele acestea de el. Fără el, masele ar fi lipsite de reprezentare în exterior şi ar rămâne o hoardă informă; fără mase, liderul nu există. Hitler, care era întru totul conştient de această interdependenţă, a exprimat-o odată într-un discurs adresat SA-ului: Tot ceea ce sunteţi voi sunteţi prin mine; tot ceea ce sunt eu sunt numai prin voi.

Această teorie exprimată de Hannah Arendt în (probabil) cel mai lucid și mai elaborat document care analizează cu acuratețe filosofică toate cauzele și mecanismele totalitarismului (Originile totalitarismului) îmi par a fi motto-ul perfect pentru un set de reflecții asupra spectacolului La ordin, Führer! montat de regizorul Mihai Măniuțiu la Teatrul „Aureliu Manea” din Turda.

Piesa scrisă de autoarea austriacă Brigitte Schwaiger este mai mult decât o introspecție minuțioasă în psihicul unei femei care își centrează viața pe figura Führer-ului și pe principiile ideologiei naziste. Sunt mari șanse ca geneza acestei piese să aibă o legătură directă cu faptul că bunica lui Brigitte Schwaiger, cântăreața de operă Carola Seligmann, a fost victimă a nazismului, decedând în lagărul de concentrare Theresienstadt.

Personajul în jurul căruia este centrat întreg discursul organizat ca o radiografie a unui profil psihologic modelat de adorația pentru Führer este o austriacă ce alege cariera de supraveghetoare în lagăr. Interpretarea Maiei Morgenstern scoate la lumină nuanțele greu de detectat ale unei astfel de construcții interioare. Desigur, niciunul dintre noi nu am putea admite faptul că am avea ceva în comun cu acest personaj care afirmă cu mândrie că „a înflorit în lagăr”, nu ne-am putea concepe vreodată ca pe niște purtători ale unor ape mentale atât de negre și adânci încât îneacă orice percepție comună asupra umanității. Cu niciun chip nu ne-am putea pune în situația unei ființe căreia i se umplu ochii de iubire pentru personajul rămas în istorie ca unul dintre cei mai mari generatori de teroare. Ceea ce surprinde atât în piesă, dar mai ales în varianta de interpretare a Maiei Morgenstern este o dialectică a stărilor și un proces de maximă finețe care conduc la impunerea unei personalități ce ne uimește printr-o paradoxală normalitate a ceea ce numim rău.

Cel mai la îndemână este să accesăm instantaneu colecția personală de precepte morale și să filtrăm atrocitățile prin schismele noastre conceptuale de tipul bine-rău sau adevărat-fals. Cred că ceea ce reușește montarea lui Mihai Măniuțiu este tocmai îndepărtarea acestei etici tradiționale prin care am ajuns să compartimentăm istoria astfel încât să fim convinși că ne situăm mereu de partea „celor buni”, să ne asigurăm confortul emoțional dat de convingerea că suntem în armata în care se cuvine să ne înrolăm, în slujba binelui.