Îl citesc pe Dan Sociu pentru prima oară. Și îmi place. Îmi place pentru că a ales un titlu excelent, o invitație irezistibilă care parcă îți ia orice piatră de pe inimă, ca și cum ai descoperi secretul secretelor. O invitație pe care cu toții ne-am dori să o auzim la un moment dat, mai ales dacă momentul este mai... dificil. Și, inevitabil, o capcană... Da, pentru că tocmai acest „exact” este clou-ul chemării poetice, iar Sociu este cel puțin imprevizibil, dacă nu de-a dreptul exploziv. El ne detonează așteptările rând pe rând, atrăgându-ne în această lume a lui, „făcută din altceva”, făcută din întâmplări întâmplate și întâmplări închipuite.

Așadar, unde mai „exact” mergem? Într-o lume a plictisului și exaltării, a dezgustului și euforiei, unde urâțenia și gingășia sunt deopotrivă invitate, unde totul este disecat pe viu într-o poezie care trebuie digerată. Pentru că Sociu este un cinic practicant și un verde-n-față-zicător. Atât de verde, că ne face să roșim! Nu este în niciun caz un adept al eufemismelor și nu dă târcoale cuvintelor, ci le alege cu mult curaj, dintr-o sorbire:

toată noaptea o femeie
anunță trenurile altora
după fiecare anunț tresărim
ne pocnim cu coatele-n față
lîngă tine mă simt
tot timpul ca un jeg şi
rasă-n cap

Cadavre, femei bătute, chiuvete stricate, fese, pixeli, dragoste, adrenalină, droguri, intestine, tuneluri, mormane de jucării ieftine, păpădii argintate de soare, blocuri întunecate și scări umede populează acest univers în care mizeriile vieții par a se lua la întrecere între ele, unde pericolul este iminent și poate fi, de cele mai multe ori, depășit de un cât se poate de concret și prompt suprapericol:

spune-mi
cel mai rău lucru
care ți s-ar putea
întîmpla
şi imediat
ți-aş putea descrie
un altul
mai groaznic

Este un univers poleit cu cicatrici și cu frici, cu amintiri și trăiri ale clipei. „Seara mă culc cu frică de moarte” și „dimineața mă scol cu frică de viață”, se destăinuie poetul aflat în momentul de cumpănă al debutului și dornic de renume, dar terorizat, la propriu, de poezia care îmbracă haine de monstru:

pentru că ştiu eu cum e cu poezia
şi cum se uită la tine cînd te plimbi prin casă-n chiloți

Sociu este un excesiv observator și trăitor al nevrozei, sărăciei, hidoșeniei, al unui milieu contaminat, „unde blana cîinilor miroase / cum miroseau puloverele lui taică-meu”, unde

sub pături
încercăm să ghicim
mațele căruia dintre noi ghiorăie
picioarele cui sîngerează

unde

te trag după mine
în camera cu frig
camera cu frig
e camera cu întuneric
camera cea mai veche din casă
acolo îmi țin hîrtiile
şi hîrtiile mele
put a varză stricată

Observăm atenția cu care autorul își aliniază cuvintele, legându-le bine, ca pe nișe prețioase borcane trimise la pachet, oferindu-ne toate detaliile pentru a ne satisface imaginația, al cărei apetit nu cunoaște margini și nici pudori, așa cum se întâmplă în „Supt lins mîngîiat şi bătut la fund cu tandrețe”. Poetul se comunică și ne comunică mesaje, ca în subtilul „nimic din ce e aici nu e al meu” sau ca în excentricele pasaje de jurnal:

decembrie - ianuarie
mă simt rău &
mă caut pe google
e 11:30 miha la maternitate
de trei ore
mi-e greață &
n-a apărut nimic nou despre mine!

Și, totuși, cine îl caută pe Google pe acest tânăr scriitor nu va afla doar că Dan Sociu s-a născut la 20 mai 1978, la Botoșani, județul Botoșani…