În întunericul profund, o voce răscolește rațiunea cu judecăți care dau cheia de înțelegere a confruntării colosale de forțe dinăuntrul individului și în relație cu ceilalți: „Ce que je suis c’est... / Ce n’est absolument rien/ Et je n’ai rien à dire là-dessus/ Rien” („Ceea ce sunt… / Nu e nimic/ Și nu am nimic de spus aici sus./ Nimic)”. Un nimic ce valorează cât o mărturie a unei vieți încă vibrante și în desfășurare.

Spectacolul debutează în întuneric, cu o voce fără corporalitate care avertizează din prima secundă că ceea ce se va revela nu este neapărat ceea ce pare. În lumina care crește, un corp îmbrăcat într-o rochie albă, lipsit de cap, cu spatele spre public, în pură tensiune care-i contorsionează mușchii și-i relevă sculptural neliniștea din nervi și oase, stă aproape nemișcat, aproape înghețat de expectativa a ceea ce va să urmeze.

De îndată ce vorbele se termină, se dezlănțuie muzica. Aceasta acompaniază mișcarea febrilă de dezgolire a unui corp ale cărui mâini propovăduiesc izolarea. Ce imagine puternică și încărcată de semnificații! O metaforă, oare, a întoarcerii către sine, a refuzului sau a imposibilității comunicării? Chiar și în doi, trei sau mai mulți, o mulțime, într-o comunitate, sau o societate cu mai multe comunități, într-o mulțime care se comportă haotic, sau un grup extins unde interesele se armonizează, ca apoi să se antagonizeze? Și de la capăt, în cicluri niciodată epuizate!

Metafora comunicării imposibile sau întrerupte este susținută de imagini puternice. Corpurile se contorsionează pe scenă, cu gura astupată. Alte corpuri se mișcă rapid în trei membre căutându-și parcă sensul și direcția, derviși la bustul gol, însoțiți de alte corpuri dezgolite ale căror mișcări parcă imploră iertare, amintesc de fresca Judecății de Apoi pictate de Michelangelo în Capela Sixtină.

Într-un spectacol muzical, auditivul este completat de vizual și de energiile care se nasc la întâlnirea dintre mesajul transmis și semnificația decodată de către cei din sală, care vibrează în ritmul bătăilor de inimă. În sincron, completându-se sau, dimpotrivă, acționând disonant, separate, mișcările corpurilor dau indicații de cod privind intenția lui Alain Platel, coregraf și director muzical, autorul unei impresionante puneri în scenă care reunește mai mult de optzeci de dansatori, cântăreți și muzicieni.

Evoluția umanității de la apariție și până la sofisticarea interdependenței globale nu a fost nicicând mai nud prezentată, fără înfrumusețări, cu accent pe esențializarea mesajului în simboluri pe care fiecare are datoria să le decripteze. De la stadiul de proaspăt născut, trecând prin formarea comunităților sub conducerea unui lider și începutul spinos al înțelegerii rolului și locului său în lume, omul ca exponent al Creației, conștient de menirea sa și de destinul său, predestinat sau lăsat la libera alegere să se vulnerabilizeze public pentru a transmite un mesaj puternic: nimic nu există fără comunicare – „Qu’est-ce que ça veut dire qui je suis? Qui êtes-vous? Ah? Oui, mais qui êtes-vous?” („Ce înseamnă aceasta: Cine sunt? Cine sunteți dumneavoastră?/ Cine sunteți voi? Ah? Cine sunteți dumneavoastră?/ Cine sunteți voi?”).

Apariția liderului în comunitate poate însemna ordine și normalizare, lărgirea comunității și obținerea armoniei ca grup și individual, ca parte a grupului, dar despotismul și tirania sunt doar la un pas distanță, iar grupul altădată organizat doar la un pas de o mulțime furioasă care nu mai ține seama de nimic și calcă totul în picioare – tot ceea ce a adorat și/ sau a acceptat și sprijinit.

În spectacolul complex de dans, cânt și simboluri, diferitele forme de expresie se combină pentru a transmite mesaje diferitelor categorii de spectatori, fiecare cu stilul său și capacitățile sale de a percepe. Astfel, coregrafia elaborată, se completează cu vibrațiile cântăreților din cor și ale orchestrei simfonice și cu semnele din limbajul pentru persoanele cu deficiențe de auz, creând un alfabet complex, de a cărui decriptare este intrinsec legată receptarea înțelesurilor spectacolului.

Acesta abordează antinomia dintre individ și interesele individuale comparativ cu interesele convergente ale unor comunități organizate sau care se organizează în opoziție cu încercările disparate ale indivizilor prin excelență solitari. Coregrafia elaborată, combinată cu simbolurile nemișcate, dar atât de grăitoare, ale hainele abandonate în maldăre anonime, transmit forța mulțimii dezlănțuite în vrere, dar organizate în manifestare, care rupe zăgazurile oricărei forme de limitare legală, statală sau comunitară.

Când frenezia mulțimii alimentate de promisiuni deșarte – întotdeauna nerespectate, doar o altă metodă de manipulare – se disipă, spațiul se lărgește, dezvăluind o unică siluetă ca exponent al grupului: omul singur, fără sprijin, care se expune aprobării sau oprobiului mulțimii. Deși singular, unic, însă niciodată singur – aceasta pare mantra montării ce juxtapune individului corpurile celorlalți, care se rostogolesc pe scări, corpuri care se redescoperă, perfect sincronizate, în opoziție cu oamenii voyeuri, complici ai suferințelor și încercărilor celorlalți. Confruntare permanentă, fățișă sau latentă, înăbușită sau mediată prin negociere.

„Personne n’est comme l’autre!!! [...] Le simplisme est fasciste. Et le racisme aussi” („Nimeni nu e la fel cu altcineva. [...] Simplismul este fascism. Și rasismul, de asemenea).” Sunt judecăți seci, care vin ca un duș rece în atmosfera încălzită de dans, de muzică și de emoția generată. Simplificările sunt fasciste, cum este și rasismul. Nimeni nu e ca altcineva! Unicitatea personală, postulată cu atâta îndârjire se pierde însă în grupul care nivelează asperitățile și modelează o conștiință în cunoașterea aproapelui, focalizându-se pe asemănări mai degrabă decât pe deosebiri. O reprezentare grafică a asemănărilor care determină apartenența la un grup, la mai multe, în diferite combinații, cu alte persoane care împărtășesc acel ceva în egală măsură important, care le canalizează atenția și le definește și impulsionează acțiunile. Cel puțin o vreme, căci nimic nu e peren.

De la general la particular. Grupați cu cei cu care se seamănă, oamenii au o oglindă în care să se vadă și să se evalueze. Părțile grupului devin individualități, caracterizate de particularități și nume pe care le devoalează nonșalant, deopotrivă cu ideile cele mai importante. Mijloacele excelente de înregistrare în patrimoniul imaterial oferă multiple „points of view” (puncte de vedere/ puncte din care se vede), tot atâtea perspective din care poate fi privită dinamica interumană. Fără viitor, oamenii sunt reduși la comportament animalic, repetitiv, aproape robotic. Devin niște marionete unul în mâinile celuilalt, complementaritatea se transformă într-o relație toxică de dominație a unui eu asupra celuilalt și asupra sinelui. Natura socială și nevoia de apartenență și de împărtășire apropie individualitățile în toate combinațiile posibile, în joacă și joc de descoperire.

Contrastele – marcate și vizual – se atrag ca doi magneți ținuți la depărtare cu forța, până când forța lor de atracție se transformă în respingere și indivizii se depărtează explorând alte conexiuni, potențiale legături și atracție în noi universuri. Nimic nu rămâne neschimbat și totul e în permanentă mișcare – o lege universală perfect ilustrată de coregrafia elaborată a acestei minuțioase puneri în scenă.

„Il y a sept milliards d’hommes. Je ne sais pas exactement combien. […] La véritable démocratie est de vivre chaque jours sa perte […] en commun – […] la perte du monde” („Sunt șapte miliarde de oameni. Nu știu exact câți. […] Democrația veritabilă este să trăiești în fiecare zi cu propria pierdere […] în comun – […] pierderea lumii”) – ne transmit creatorii spectacolului.

Până la urmă totul se rezumă la împărtășirea sentimentelor, senzațiilor, momentelor cu cineva, cu celălalt. În doi... sau trei. Aceeași sau în alte combinații. Viața e o scenă și totul e posibil și moral, până la proba contrarie. As long as it lasts (Atât cât durează).