Clovnul nimicului

N-am cum să nu-mi încep „pledoaria” fără prezentarea paradoxului aflat la baza Clovnului şi a opiniilor sale – iubirea sfârşită a unui comic care plânge în nimic. Se poate spune că acest nimic este, de fapt, totul. Cel puţin pentru Hans. Pierderea unei iubiri datorată doctrinelor religioase poate fi o siluetă în umbră a unei societăţi actuale. Cu toate acestea, realitatea clovnului se întâmplă într-o Germanie postbelică, în linia întâi a dogmatismului catolic, a influenţelor religioase asupra unui amănunt pentru care omul, teoretic, trăieşte – iubirea. Şi, cu toate acestea, cinismul şi naivitatea lui Hans devin comicul unei situaţii prezentate în faţa mulţumii. Să te zbaţi în camera ta intimă, în interiorul tău, într-o oglindă prin care te văd atâţia oameni devine o satiră trupească ce provoacă răni. Chiar Hans este rănit. El o spune subtil. E rănit trupeşte şi sufleteşte. E dărâmat. E jos. Dar el stă în picioare şi-şi aminteşte trecutul propulsat într-un prezent retoric. Aici intervine „arta” nimicului pentru care el pledează. Clovnul nimicului trăieşte, respiră, oftează printr-o sumă de contrarii, echilibrate, stabile. El cară în spate „o melancolie dezgustătoare”. Apoi o mută în faţă. După un timp, o pune la picioarele lui şi o priveşte – adânc. Există prin ea şi o ascultă ori de câte ori aceasta răbufneşte. Nebunia lui este una consecventă. E o nebunie care atârnă de o sfoară a „celor care vor fi spânzuraţi”. Însă această nebunie este una conştientă. În fapt, de ce ar trebui să părăsească lumea fizică dacă poate părăsi lumea metafizică ?! Nimicul în care se scaldă Hans pare a fi compus din timp, suflet şi multă răbdare.

Performance-ul unui clovn

E, fără doar şi fără poate, un adevărat performance. E un scaun. E un clovn. E un perete „negru” în spatele căruia se află o altă lume, o lume a cenzurii şi a urii faţă de „ceilalţi” care nu... E o lumină caldă şi jucăuşă. E un chip de clovn, nu o mască. E o artă într-o permanentă desfăşurare. E o instabilitate emoţională. E Alex Buescu. E Anca Maria Colţeanu. E Heinrich Böll. E teatrul LUNI de la Green Hours. E spaţiul în care transformarea absurdului cotidian se afundă într-un vis “retrăibil”.