Din parcare în… Nirvana

Print Friendly, PDF & Email
Invitații | Autor: Cristina Rusiecki | 14 februarie 2017 |

 

#rezist


Să faci teatru după textele avangardiste ale lui Urmuz mi se pare un pariu îndrăzneț. Cu atît mai lăudabil este demersul regizorului Radu Popescu care și-a luat inima în dinți și s-a aplecat asupra operei judecătorului-scriitor de început de secol XX. Rezultatul? O călătorie cu Urmuz, spectacol reprezentat, în perioada aceasta, la Teatrul „Elisabeta”.

De ce un pariu îndrăzneț?

Lesne de imaginat, un asemenea text nu are tramă, respectiv elementul stabil care să asigure coerența spectacolului. Mai mult, personajele, în bună parte, nu sînt oameni, ci tot felul de altceva-uri care, inevitabil, imită doar mecanic aparența umană. Cu alte cuvinte, textului îi lipsește materialul esențial în jurul căruia se învîrte, de regulă, teatrul. Iar maximum de dificultate se datorează faptului că unul dintre elementele fundamentale ale discursului dramatic cu care spectatorul este obișnuit, cel lingvistic, se bazează, la pionierul avangardei românești, oricîte imagini tulburătoare ar cuprinde (unele de o frumusețe exemplară), pe distorsiuni de la logica obișnuită, fără acoperire în realitate. Lucru de natură să omoare trama din fașă. Or, să construiești un spectacol de la asemenea premise, unde mintea receptorului nu se poate ancora pe nici una dintre traiectoriile cunoscute, poate fi deosebit de riscant.

 

Soluțiile

Și totuși, regizorul Radu Popescu găsește soluții potrivite pentru ca discursul dramatic să contracareze fiecare punct din ceea ce inițial ar fi concurat ca un mare neajuns în limbajul dramatic. Paradoxal, cel mai mare atu al montării rămîne chiar coerența. Regizorul reușește cu brio să coaguleze texte al căror ludic se datorează construcției fundamentate ab initio pe o logică falsă. Grea misiune să faci un discurs cu cap și coadă din jucărelele lui Urmuz!

Să pornim, deci, de la „cap și coadă”. În primul rînd, regizorul transplantează din literatură în teatru tehnica poveștii în ramă prin pretextul coperților de spectacol. Niște interlopi din lumea noastră lovesc un bărbat, exponent al lumii de azi, lipsite de plăcerea lecturii. Acesta intră în comă pentru a se trezi într-o cu totul altă dimensiune, una onirică, în care ceea ce numim noi realitate funcționează după mecanisme schimbate (altfel, pline de poezie), distorsionînd raporturile firești. Așa se explică milioanele de jocuri ce izvorăsc din imaginație, respectiv milioanele de creații artistice în legătură cu care personajele își vor interpela autorul. Căci, așa cum cu tristețe vor remarca ele spre final, odată opera încheiată, viața personajelor se sfîrșește. Spectacolul se termină cu trezirea din comă a bărbatului (un personaj pe care Radu Mateucă îl concepe puțin prea explicit terre-à-terre) croit după modelul în care fericirea și etalonul social echivalează cu afișarea proprietăților materiale și erotice. Este pretextul narativ cu care regizorul deschide și închide discursul scenic. Previzibil, după călătoria inițiatică în nesfîrșitele și fascinantele lumi ale imaginației, personajul își va pierde orice apetență pentru realitatea îngustă de aici.

 

Între timp, spectacolul urmează o succesiune de scene, de spații imaginare și de jocuri în care Urmuz însuși, într-un izbutit raport autor/ inițiat – personaj/ novice își conduce personajul. Un atu indiscutabil al montării se dovedește cheia interpretativă a personajului auctorial. În rolul lui Urmuz, AnaMaria Olaș concepe un artist surprinzător, amestec de melancolie, înțelepciune gravă, adîncime, bizarerie și luciditate rece. O partitură dificilă de care actrița cu voce bună se achită exemplar.


Spectatorii familiarizați cu opera lui Urmuz vor redescoperi ludicul său oniric, personajele preferate (Ismail, Turnavitu, Stemate, Fuchs, Algazy, Grummer etc.) și se vor delecta cu mici mostre din comicul de limbaj („Apunake, să știi că dacă nu te abții, te fac ghemotoc și te arunc în Nirvana”, adică acolo unde aflăm că sălășluiește și Gellu Naum). În atmosfera de poveste inteligentă, călătoria inițiatică prin cutele imaginației obligă novicele să străbată tărîmuri (ca Subpămîntul) și timpuri diferite de cel al Pămîntului („Ești prea grăbit și nici măcar nu sîntem din secolul din care vii tu”, i se va spune) sau să ia contact cu personaje miraculoase, dintre care unul împarte „cutiuțe cu beznă” dătătoare de „liniște deplină”. Dispoziția ludică permanentă în a crea și a desface lumi, exact ca în poveste, se mixează în discursul scenic cu discuția pe teme adînci, ca aceea despre cauza primă și despre multiplicitate sau despre uzina de oameni, plastic redată prin borcanele cu embrioni.

http://www.b-critic.ro/spectacol/o-calatorie-cu-urmuz-un-lux-si-o-bucurie-continua/

 

 

 

O CĂLĂTORIE CU URMUZ

Scenariu original de Radu Popescu inspirat de Povestiri bizare de Urmuz și de texte din avangarda românească din prima jumătate a secolului XX

Regia: Radu Popescu

Scenografie: Marian Văsii

Muzică: Alexandru Suciu

Light Design: Ștefan Vasilescu

Distribuție: AnaMaria Olaș, Tamara Roman, Alexandra Hera Zăuleț, Radu Mateucă, Teodor Ghiță, Dumitru Georgescu, Oleg Apostol

O producție a Asociației TEATRUL.RO finanțată de EEA Grants și Guvernul României, cu sprijinul Institutului Cultural Român

Următoarele reprezentații au loc la Teatrul „Elisabeta” luni, 27 februarie și marți, 28 februarie, de la ora 19.00.

 

Celelalte tehnici folosite de regizor țin explicit de stimulii pe care îi poate oferi limbajul dramatic: costume cu dungi fluorescente și accesorii imaginative sau cu tușă antroplogică, tribală (scenografia Marian Văsii), scene de blackout care iau ochii, tehnici de animație, cu scena de teatru de păpuși sau cu farmecul expresiv al mîinilor alb înmănușate dansînd în întuneric. Convenția oarecum știută a cutiei negre, originea „de drept” a tuturor magiilor, asigură decorul, din păcate, cu formă și materiale nu din cale afară de expresive. Unul dintre antidoturile excelente găsite de regizor pentru a contracara inevitabilul disconfort pe care îl percepe mintea în fața unui text care nu se întemeiază pe raporturile firești din realitate este mișcarea. Întrebuințată suficient de des, aceasta conferă dinamism spectacolului, mai cu seamă că interpreții sînt expresivi și plini de energie, iar limbajul coregrafic divers.


O a treia cale de a face digerabil un text avangardist în teatru este cea de a construi relații între personaje neverosimile, care aparțin altor lumi (în logica autorului, imitatînd logica celor cunoscute nouă din realitate). La fel ca zeii Olimpului, personajele de aici – umane sau nu, animate sau nu (în ce categorie intră, de exemplu, Fuchs, o notă muzicală?) au pulsiuni, dispute, capricii. Este maniera prin care Radu Popescu oferă actorilor cele mai multe oportunități ca să-și desfășoare evantaiul ludic și să traverseze numeroase registre interpretative. Se distinge Dumitru Georgescu, cu o apariție complex nuanțată în diferitele personaje. Actorul strălucește prin marea expresivitate corporală, de la postùri, ca în momentul cocoșului Coco, la mișcarea efectivă, de la calitățile vocale (surprinzătoare tonalitatea pe care o reușește în prima scenă a interlopului cu handicap de vorbire) la... Gellu Naum. O apariție plăcută este și actrița Tamara Roman, cu prezență, nerv și credibilitate scenică. Alexandra Hera Zăuleț, Teodor Ghiță și Oleg Apostol se disting mai ales în scenele cu personaje copiate după realitatea pestriță de cartier.


O călătorie cu Urmuz se dovedește un pariu extrem de îndrăzneț. Dacă prizați avangarda, atunci merită să vizionați experimentul regizorului Radu Popescu, căci se va dovedi un model de coerență.

P.S. În perioada aceasta, trebuie să recunosc că pentru unii dintre noi cel mai frumos moment a fost ultima scenă în care toți actorii au apărut cu banderole #rezist. În asemenea clipe, solidaritatea bate orice demers estetic.