Print Friendly, PDF & Email

UN ARTICOL DE IOANA SĂNDULESCU

Mi-aș fi dorit să pot începe această cronică așa cum începe spectacolul… cu asalt! Cu asaltul impersonal și rece al garnizoanei de lumini care caută să se grupeze prin toată sala pentru a face în cele din urmă zid în fața ta asemenea unei linii de front. Ai senzația că în spatele acestui zid incandescent o întreagă armată își pregătește invazia…. Nu o vezi, dar o auzi trâmbițându-și strigătul de luptă printr-o agresivă muzică techno. Încet-încet totul se leagă și îți dai seama că trupurile devitalizate pe care era să calci la intrarea în sală sunt tocmai victimele unui război nevăzut, insidios, aidoma acestui asalt care te confiscă încă de la începutul spectacolului. Orbit și febril te pregătești de confruntare….

Așa debutează spectacolul tinerei regizoare, Irina Crăiță-Mândră, pe care Teatrul Național București ni-l propune ca temă de reflecție vis à vis de actualitatea tehnologică a unei lumi din ce în ce mai grăbite, lumea noastră. Este un spectacol compozit, eterogen, în care dezarticularea, fragmentarea narativă sunt recuperate doar prin cadența mișcării scenice ce amintește, evocă, cumva, regularitatea unui limbaj de programare mai mult decât spontaneitatea fluidă a mișcării umane. Poveștile aleatorii ale celor șase personaje, care mai mult se ciocnesc unul de altul decât interacționează, se succed în logica random a unei navigări compulsive pe internet, la fel de imprevizibilă publicului ca propriile rătăciri online. Fereastră după fereastră după fereastră, ecranul scenei derulează, haotic, povești pasagere ale unor necunoscuți care, de la un „click” la altul își schimbă identitatea de la corporatiști complezenți la iubiți infideli sau preoți vedetă. Și nu știi niciodată când o scenă urmează să facă loc alteia… Și nici cărei scene îi va veni rândul… O imprevizibilitate paradoxală destramă orice orizont de așteptare într-o familiară inconsistență virtuală în care totul este la un click distanță…

Un singur click și corporatistul devine preot, soțul amant, fiica mamă… O sumedenie de potențialități își așteaptă actualizarea și, rând pe rând și din nimic, protagoniștii, captivi acestui spațiu virtual al potențialităților, al posibilităților infinite, actualizează, printr-o voință impersonală și abstractă, imposibil de identificat, mai mult chipuri umane decât oameni. Avataruri ale omului, personajele își epuizează identitatea circumstanțială în efemere episoade care, aidoma experienței online, doar excită nervos simțurile privitorului, scăpând nu doar oricărei sedimentări emoționale, ci și cuantificării raționale. Publicul este supus unui tir de informație disparată imposibil de integrat unui sens… Scena livrează publicului episoade incongruente într-o alternanță impredictibilă, calculat subversivă inteligibilității. De-a lungul întregului spectacol încerci, cu abnegație, să recuperezi un sens oarecare, o unitate a experienței pe care o trăiești, iar după contorsionate și epuizante eforturi, renunți… Nu sensul, ci, mai degrabă, excitația nervoasă pare a fi miza acestui spectacol. Iar într-o lume a inconsecvenței de toate felurile, pariul pe care îl pune acest montaj cu percepția spectatorială nu are cum să fie perdant. În pofida neputinței de a suda în vreun fel tirajul de reprezentații eterogene, constați că eșecul, neputința sensului nu e nici pe atât de supărătoare, nici pe atât de stranie pe cât te-ai fi așteptat. Ești deja adaptat unei astfel de reprezentații, știi să o guști, să rezonezi cu ritmurile ei atonale pentru că, de fapt, corolarul demonstrației scenice este corolarul propriei vieți. Dana Marineci, Lavinia Pele, Voicu Aaniţei, Alexandru Călin, Cristina Drăghici şi Nicholas Caţianis fac, pe scenă, mai mult decât un spectacol, o demonstrație a ceea ce mai înseamnă să fii om într-o eră informațională în care inimi și procesoare pulsează date pe frecvențe de n Ghz.

Este o demonstrație care nu lasă loc unei interpretări lirice și, cu atât mai puțin, unor roluri pline, rotunde, doldora de substanță emoțională sau performativă tocmai pentru că misiunea protagoniștilor e aceea de a divulga inconsistența, dezvrăjirea și dezgolirea lumii, defragmentarea, desensibilizarea și schematismul emoțional al vieții actuale. Protagoniștii pactizează cu adversarul, cu rizomul cu șapte capete căruia nu-i mai bate în piept o inimă, ci un procesor. Pe scenă, oamenii-avatar, personajele interacționează, se cunosc pe sine și pe ceilalți și se îndrăgostesc prin ochii acestui monstru tehnologic pentru care afectele sunt, cel mult, terminalele unor raționamente obiective. Empatia, simpatia sau grija față de celălalt nu se mai nasc în piepturi umane, ci la capătul unor circuite informaționale, la capătul circuitelor integrate care modelează astăzi sensibilitatea.

Întreg montajul construiește sub ochii spectatorului lumea nouă căreia cununia dintre om și mașină i-a dat naștere; o lume nouă a cărei jurisprudență denunță iubirea de aproape ca adulter, ca infidelitate față de prima dragoste căreia i-am jurat credință, tehnologia. Nestatornicia, infidelitatea, trădarea, nepăsarea, distanța, obiectificarea sunt noile atribute ale „apropierii” interumane, toate garantate și apărate de constituția nescrisă a res-publicii informaționale. Și există, pe scenă, și un prim născut al acestei cununii dintre om și mașină, băiatul incapabil să simtă durerea – o creatură hibridă căreia Voicu Aaniței îi împrumută chipul și trăirile lui pentru a-i da credibilitate umană.

Făcut dintr-o altfel de carne, o carne lipsită, deopotrivă, de simțire, de trăire și de receptivitate, băiatul cunoaște durerea doar prin raționamente abstracte. Privat de trăirea durerii, acesta o internalizeză doar ca pe un semnificat lipsit de semnificant, ca pe un concept abstract care și-a pierdut denotarea aidoma emoțiilor confiscate de protocoalele http care asigură astăzi deschiderea către celălalt. Absorbiți în rețea, într-o hipertextualitate inepuizabilă, zappăm fără odihnă prin viețile noastre și ale celorlalți lipsiți de posibilitatea decantării unui sens sau a unei emoții durabile, într-o continuă surescitare nervoasă și un provizorat identitar care nu lasă loc reconstrucției, regăsirii de sine sau de celălalt. Deveniți aproape servere, depozitare de informație indiferentă, obiectivă și disparată, privați de discernământ sensibil, aidoma băiatului pentru care emoția nu mai este în-corporată, ne desfășurăm existența într-o virtualitate în care proximitatea nu mai poate fi decât abstractă. Suntem toți, simultan, unul lângă altul, la un click distanță și, totodată, irecuperabil de departe… O infinitate de ordini posibile seduc, pe rând sau simultan, existența umană modelând, deopotrivă, spații fizice sau virtuale, habitate mentale sau existențiale. Iar scenografia acestui spectacol surprinde tocmai geometria eteroclitului care definește astăzi existența.

Decorul propus de Cezarina Iulia Popescu, într-o estetică ce amintește de geometria descentralizată a neoplasticismului olandez, este tocmai o astfel de topografie a spațiului existențial reformat de revoluția tehnologică. Este un decor minimalist, centrat în jurul unui cub transparent, solitar și multifuncțional, adaptat nevoilor fiecărei scene și fiecărui individ. Rând pe rând, acesta devine lift, casă, serviciu, dormitor, răspunzând eficient nevoilor fiecăruia, în pofida simplității sale sau poate tocmai de-asta. Impersonală, rece și aseptică, dar versatilă și insidios receptivă, această structură inconsistentă până la dematerializare devine, ori de câte ori e nevoie și nediferențiat, adăpostul oricărui necunoscut însingurat. Cupluri în care partenerii nu mai știu cum să ajungă unul la celălalt, colegi pentru care celălalt nu înseamnă nimic mai mult decât o automata, toți găsesc aici adăpost pentru apropieri dezolante în care distanța să se poată releva.

Iar pentru ca întreg montajul să fie cu atât mai convingător, mai realist virtual, video mapping-ul și light design-ul depun, la rândul lor, mărturie pentru veridicitatea poveștii, facilitând, prin abile jocuri între material și imaterial, imersiunea spectatorială în acest spațiul heterotopic, muzeal al colecțiilor virtuale de automata în care tehnologia informației s-a substituit tehnologiei de sine și în care toți învățăm să iubim pe frecvențele noilor media și cu viteza unui click distanță.

TEATRUL NAȚIONAL BUCUREȘTI

Dragoste și informație

de Caryl Churchill

Traducere: Irina Crăiță-Mândră

Regie

Irina Crăiță-Mândră

Scenografie

Cezarina Iulia Popescu

Coregrafie

Ștefan Lupu

Muzica originală

Alexandru Suciu

Sound design

Alexandru Suciu

Video Mapping

Iustin Andrei Surpanelu, Mihai Apostu, Dimitris Palade

Light design

Cristian Ciopată

Distribuția

Voicu Aaniței 
Nicholas Cațianis / Idris Clate 

Alex Călin

Cristina Drăghici

Dana Marineci

Lavinia Pele