Cristina Rusiecki: O regizoare care până acum s-a preocupat numai de experiment, de povești etern-umane, aș zice, se consacră, în ultimele două spectacole, teatrului documentar. Cum se explică această schimbare?

Carmen Lidia Vidu: Jurnal de România este pentru mine experiment pur. Când am început să lucrez cu echipa de la Sfântu Gheorghe nu aveam la mine decât un set de întrebări. Nu știam cum vor arăta decorul, costumul, forma spectacolului, registrul de joc al actorilor. Nimic. Știam doar că trebuie să rezolv o problemă care mă macină intens. Adevărul e că în mine s-au produs modificări majore. Ani întregi am refuzat să-mi cumpăr un apartament, am refuzat să mă gândesc la prezent, am visat doar la un viitor utopic care mă plasa pe mine în afara țării. Lucram în România, mă preocupa starea umană, dar nu aveam sentiment civic. Acum doi ani sau trei am decis să-mi asum vârsta, condiția socială și mai ales țara. Mi-am cumpărat apartament, mașină și am decis că locul meu e aici. M-am întrebat de ce merg sau nu merg la vot, dacă votul meu contează, am început să merg la ședințele de bloc, am ieșit în stradă ca să protestez atunci când România îmi neglija calitatea de cetățean, am semnat petiții, am stat de vorbă cu vecinii mei, cu publicul și cu lumea artelor. Teatrul pe care îl fac este unealta mea de lucru la proiectul numit România. Am folosit această unealtă în Jurnal de România și, fără să știu, am realizat un proiect de teatru-documentar. A fost un act sincer, de maturizare, de igienizare. Am început să stau de vorbă cu oamenii orașului pentru a vedea de ce nu există în România noțiunea de comunitate, de oraș care aparține oamenilor și de ce noi nu facem nimic. Noi facem teatru fără public și construim o țară fără cetățeni. Nu există dialog, există doar monolog și ascultăm doar părerile care le confirmă pe ale noastre.

Cristina Rusiecki: Cum se realizează textul acestor spectacole? Cum faci structura? Ce anume alegi din interviurile inițiale?

Carmen Lidia Vidu: Am vrut să lucrez doar cu artiștii orașului. Am refuzat să aduc echipa din București. Inițial, am avut o discuție de cincisprezece-douăzeci de minute cu fiecare angajat al teatrului, apoi am selectat o echipă de șase actori care să-mi fie apropiați ca generație. Cu fiecare actor realizam zilnic un interviu de aproximativ o oră și jumătate. Ei m-au condus și către echipa foto-video și către muzicienii orașului. Spectacolul s-a născut ghidându-mă el pe mine, nu eu pe el. Nu am știut cum să-l realizez, nu aveam niciun reper. Cei șase actori mi-au prezentat relația lor cu Orașul. Am călătorit mult. Am fost în piețe, locuri de joacă, magazine, împrejurimi, spital, galerii, parcuri, păduri, biserică, la spovedanie, la ștrand, etc... Nu am stat la hotel, am locuit în cartier cu oamenii. Îmi cumpăram mâncare de la alimentară; pentru două luni am fost om din Sfântu Gheorghe. Experiențele actorilor și experiențele mele se regăsesc în Jurnal de România. Sfântu Gheorghe. Personajul principal este Orașul.

 

Cristina Rusiecki: Actorii stau în picioare și vorbesc la microfon povestind fragmente care li se par relevante din propria biografie. De ce ai optat pentru inserția de note personale într-un spectacol care documentează, în ansamblu, viața orașelor?

Carmen Lidia Vidu: În primul rând, am vrut să știu dacă teatrul mai este un stâlp al societății. Apoi m-a interesat să văd dacă trupa de actori face parte sau nu din comunitatea orașului sau trăiește ca o trupă nomadă de artiști care se plimbă cu cortul dintr-ul loc în altul distrând urbea și nimic mai mult. Cât de mult este prezent actorul în repertoriul teatrului? Își cunoaște actorul publicul? Orașul este prezent în spectacolele teatrului? Actorul are o forță foarte mare și am ținut să-l transform într-un erou al orașului. Nu într-un super-erou, dar într-un personaj care poate schimba ceva în orașul lui. Vreau ca, după ce vede spectacolul, un puști sau o puștoaică de 14-15-16 ani să știe să-și facă o radiografie corectă. Spectacolul este un exercitțu de maturizare, de verbalizare a relației mele cu orașul în care trăiesc, iar orașul e format din oameni, magazine, parcuri, primar, spital, mizerie, gropi, străzi, blocuri, etnii diferite și multe elemente care trebuie identificate și asumate.

 

Cristina Rusiecki: Carmen Lidia Vidu, chiar crezi că „teatrul mai este un stâlp al societății”?

Carmen Lidia Vidu: Știu sigur că teatrul este un stâlp al societății. El este un formator de opinie. Omul se uită la televizor, citește presa, o carte, ascultă radioul, merge la film și la teatru. El de aici își ia opiniile. Societatea este produsul acestor formatori de opinie publică. Teatrul are o forță fabuloasă. Vreau să cred că actorii, regizorii, managerii de teatru, cronicarii știu că fac parte dintr-un organ al societății care poate manipula, distruge, construi o societate atât de fragilă și lipsită de educație ca cea din România. 

 

Cristina Rusiecki: Cele două Jurnale sunt create după aceeași formulă stilistică. Cum se explică opțiunea pentru această formulă?

Carmen Lidia Vidu: Jurnal de România este un proiect anti-formă. Mai am încă de muncă până am să reușesc să găsesc forma prin care teatrul poate sparge convenții, clișee, minciuni. Caut și nu mi-e frică de experiment și nici de forme imperfecte. Atâta știu: teatrul trebuie să taie în carne vie. Eu încă nu fac asta. Sunt cu un picior în nerv și cu un picior în frică. Frica de public, de eșec, de sărăcie.

 

Cristina Rusiecki: Creația ta este sinonimă cu dezvoltarea teatrului multimedia în România. În aceste două spectacole, noile media cedează din importanță teatrului documentar. Nu ți se pare că îți sacrifici propria estetică de dragul teatrului documentar?

Carmen Lidia Vidu: Simt că înfloresc, că prind glas că devin un artist matur. Multimedia e poezia mea și ea prinde forme noi.

Cristina Rusiecki: Ce avantaje crezi că aduce teatrului renunțarea la ficțiune, la iluzie și la convențiile sale obișnuite?

Carmen Lidia Vidu: Teatrul devine valoros în momentul în care el ajunge să fie unealtă de lucru în viața publicului. Că e teatru politic, educațional, documentar, că e ficțiune sau realitate, asta nu mă preocupă. Forma nu face parte din experimentul meu. Și aici eu pierd mult. Teatrul meu ar câștiga un public mult mai larg dacă aș colabora cu scenografi care să estetizeze conținutul meu. Dar nu fac asta. Poate tot din nerv. Probabil cu timpul am să mă îndulcesc și am să caut forme frumoase.