În perioada în care am scris acest articol, directoarea de la Teatrul Odeon a fost demisă la o săptămînă după ce i se prelungise mandatul. Performantului director de la Teatrul German de Stat din Timișoara, Lucian Vărșăndan, nu i s-a mai prelungit mandatul, deși obținuse nota 9,88 la evaluare. Multipremiatul regizor de film documentar, Alexandru Solomon, a fost dus la poliție și apoi la Spitalul de Psihiatrie în urma unui happening în fața Patriarhiei. În Ungaria, regizorul Schilling Árpád a fost declarat, alături de alți doi colegi, „dușman al poporului”. Sînt fapte care s-au succedat în mai puțin de două luni.

 

Printre producțiile Teatrului Maghiar de Stat „Csiky Gergely” din Timișoara, se numără și Shakespeare, Sonet 66, spectacol care, apărut în ianuarie, anul acesta, culege premiu după premiu la festivalurile din Ungaria, Polonia și Serbia. Nici nu-i de mirare! Cu consistența temelor celui mai celebru sonet shakespearian, cu virajul în contemporaneitate pe care îl induc textele Marelui Will și cu structura elaborată a regizorului sîrb Kokan Mladenović, spectacolul accesează deopotrivă inteligența și emoția. În construcția circulară, cu început și sfîrșit identice, fiecare tablou decurge din cîte un vers al Sonetului 66. Rezultă un compendiu al marilor motive shakespeariene traduse în limbaj non-verbal, cu imagini dense și spectaculoase compoziții din corpuri umane. Făcînd apel la toposuri lesne de decriptat, discursul dramatic abundă în referințe la textele shakespeariene, la personaje, situații și imagini cunoscute (capul de măgar, scalpul, cocoașa etc.). Dar, în viziunea lui Kokan Mladenović, recuzita diferitelor epoci se mixează, pentru ca în același tablou să coexiste gulerul elizabetan sau tutu-ul cu prea contemporanele măști de gaze sau cu aparatul de sudură în plină funcțiune. Oricît de grotesc ar arăta actorii în sutien și cu cap de măgar, de pildă, stranietatea mixului între perioadele culturale nu face decît să accentueze aerul de generalitate.

 

Semnul major (și, da, este un spectacol care mizează pe semne teatrale!) sub care stă întregul discurs constă în abundența de spînzurători. Ștreangul de gît, imagine care delimitează condiția individului la scara istoriei, dar și în contemporaneitate, trimite nu numai la pericolul iminent, ci și la subjugarea prin constrîngeri, prin sistemul economic și politic. O camarilă nevăzută de „stăpîni” limitează, pe tot parcursul epocilor, libertatea individului. Așa cum spune Sonetul 66, cinstea și onoarea nu au sorți de izbîndă în fața ticăloșiei, fie subtilă, fie nemiloasă, fie cu față umană sau cu față atroce, dictate de un infailibil sistem de represiune. Regizorul apelează la o panoplie de imagini și gesturi, atitudini, semne teatrale recognoscibile, pe care creierul privitorului le decriptează și le asimilează repede, ca omul la microfon, în spatele căruia se citește trimiterea la politică și la autoritarism. Acumularea, ritmul, atenția cu care sînt construite imaginile și finul lor dozaj garantează calitatea artistică.

 

Convenția este clasică și bine gîndită, spectacolul decurge quasi-aristotelic, într-un timp scurt, circular, care înaintează de la început spre deznodămînt. Cronometrul începe la minutul 66 și se scurge către zero, accentuînd finitudinea existenței care nu se poate derula decît într-o singură direcție. Timpul se completează permanent cu imaginea spînzurătorii, a lațului de gît care ne încorsetează economic și politic (de altfel, spectacolul așa și începe, cu un tip spînzurat, cu guler elizabetan, care se fotografiază). Ludicul interferează cu violența, într-o lume crudă, nedreaptă și hidoasă, așa cum o descrie emblematicul Sonet 66. Spectacolul se compune din imagini plastice, ca balerina pe poante, spînzurată, sau ca scalpul „sărmanului Yorick”, plin de monezi, din care unul dintre personaje oferă bani spectatorilor. Gestul are referință dublă trimițînd, pe de o parte, la efemeritatea valorilor lumești - poziție financiară, status, loc în ierarhie -, pe de altă parte, la lumea noastră guvernată de bănci. Toți sîntem rotițe în același sistem economic în care dobînda de 0,6% se va transforma curînd - ironia se subînțelege -, în 6,6%.

 

În alb și negru, puternic vizual, cu simboluri plurivalente, ca sacul plin de păpuși aruncate la întîmplare, care trimit la condiția umană, spectacolul obține nota de generalitate etern valabilă a operei lui Shakespeare. Interpretările curg în jurul lipsei de însemnătate a individului în fața istoriei pentru care acesta contează doar ca număr, jucărie deopotrivă în fața ierarhiei pămîntești, cît și în fața timpului. Dar generalul lui Kokan Mladenović se ancorează și în actualitate, căci sfîrșitul aduce pe scenă balonul cu steagul UE, cu steluțele libertății. Doar că pericolul pîndește, căci aceleași stele, desprinse de pe steag și atîrnate la pieptul grupului de evrei, devin repede semne ale discriminării. Spre sfîrșit, o pereche plimbă înainte și înapoi sacul cu păpuși: oameni tîrîți de istorie încolo și încoace pe tot timpul vieții.

 

Spectacolul prilejuiește, inevitabil, meditația asupra istoriei, cu momentele de suferință și cu izbucnirea furioasă a individului, ca atunci cînd personajul interpretat de Tokai Andrea aruncă înfierbîntat manifeste sau agită steagul cu gaură, referință clară la revoluție. Este individul mărunt care, în febra istoriei, încearcă să participe și să atragă atenția asupra cauzei cu mijloacele rudimentare pe care le are la îndemînă: bătînd cu lingura în cratiță. Va fi repede distrus de sistemul fără breșă, format din cei care fac ce li se comandă fără să crîcnească. Supraviețuire sau integrare cu forța. Amenințat de riscul extincției, personajul se lasă asimilat de sistem, devenind cîine ca și cei care au tăbărît pe el. Momentul puternic cînd stăpînii îi strigă și personajele-cîini, bine dresate, fac un set de mișcări prestabilite, semn al obedienței absolute și al spălării pe creier, este relevant pentru „ordinea” lumii din toate epocile istoriei. Libertatea este doar o iluzie. Într-o altă scenă, un grup de condamnați în lagărul nazist, goi, cu copiii în brațe, mituiesc paznicii pentru ca apoi să se strecoare printre grilaje. Dar bunăvoința gardienilor se va dovedi o păcăleală, căci deținuții sînt din nou îngrădiți și despărțiți de copii.

 

Cu un ritm aparte, împrumutat de energia dansului, care alternează cu momente de nemișcare, spectacolul curge prin acțiuni scenice consistente interpretate de un grup de actori ce funcționează impecabil. Plecînd de la versul „And art made tongue-tied by authority”, regizorul reia tema cenzurii și a imixtiunii politicului în artă. Artiștilor li se astupă gura (la propriu, cu leucoplast). Un călău îi spînzură. Atîrnată în laț, balerina suferă, se zbate frenetic pe poante, gleznele i se înmoaie. Și, dacă ne uităm la faptele descrise la începutul acestui articol, ce dovezi mai bune există pentru un sistem discreționar? Dar totul se termină cu selfie-uri, în spiritul entertainment-ului care distrage atenția de la problemele esențiale. Politicul și-a rafinat mijloacele.

 

În mai, cînd am văzut spectacolul în cadrul Festivalului Teszt, apreciam nota de generalitate etern valabilă. Nu credeam că își va dovedi actualitatea atît de curînd.

 

Shakespeare, Sonet 66

Teatrul Maghiar de Stat „Csiky Gergely”, Timișoara

Regia: Kokan Mladenović
Coregrafia: Andreja Kulešević
Compozitor: Irena Popović
Dramaturgia: Góli Kornélia
Decor: Marija Kalabić
Costume: Tatjana Radišić

Distribuția

Aszalos Géza, Balázs Attila, Bandi András Zsolt, Borbély B. Emília, Csata Zsolt, Éder Enikő, Horváth Anna, Kiss Attila, Kocsárdi Levente, Lőrincz Rita, Magyari Etelka, Mátyás Zsolt Imre, Molnár Bence, Molnos András Csaba, Simó Emese, Tar Mónika, Tokai Andrea

 

Proiect editorial apărut cu sprijinul Administrației Fondului Cultural Național.
Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.

video plus text