Art yourself: Războiul nu a început încă

Panouri mari metalice, încărcate cu reflectoare, strâng personajele de pe scenă ca într-o menghină. Puțin mai aproape și le-ar strivi, le-ar compacta ca pe niște deșeuri numai bune de reciclat. Puțin mai luminos și le-ar transforma în radiografii umblătoare, imagini prototip ale scheletului ființei umane oricând și oriunde replicabile. Semiîntunericul în care se desfășoară tablourile piesei, filtrează totul, până la o eliberare de contingent și de diurn, până la un imaginar ușor suprarealist, oniric, un coșmar ce anunță un fel de vecinătate a abisului. Dramaturgul rus Mikhail Durnenkov, autorul textului pus în scenă, a construit o galerie de momente ce ar putea popula spațiul cotidian, toate recognoscibile până la un punct, și anume, până la relativele accente de carnavalesc. Fără elemente de legătură, separate doar de momente de întuneric total, tablourile se prelungesc unul pe altul doar în continuumul ideatic de fond, ca o interogare a existenței. Cel mai probabil, răspunsul de la finalul acestui demers vizează absurdul relațiilor umane pe vectorul violenței care le străbate.

Afirmația rostită la final, „Războiul nu a început încă”, este un fake-news. Deși ar putea să fie doar o utopie. Ostilitatea și agresivitatea e acolo, la fel și teama, constrângerea, amenințarea. Și, totuși, oamenii nu le reperează, iar dacă o fac, sunt pregătiți să le justifice, să le plaseze într-un natural, un firesc unanim acceptat. „Nu ați face la fel și voi?” – întreabă un personaj la finalul scurtei sale povestiri despre cum a lovit o cerșetoare după ce, anterior, îi dăduse primii, ultimii și, de altfel, toți banii săi. Alte tablouri, alte fragmente de existență convențională, alte violențe consubstanțiale: relațiile de cuplu, ca si cele pasegere, evoluează autist în ignorarea totală a celuilalt, între părinți și copii se instalează granițe de înțelegere impenetrabile. Viața e o sumă de fărâmițări și negăsiri, iar panourile de metal se tot apropie, și tot îngusteză spațiul de mișcare, de alegere. O femeie nu crede ce îi spune partenerul seara, când se întoarce acasă de la job-ul lui din televiziune, pentru că în jurnalul de știri îl auzise spunând altceva. Nu a existat nicio crimă – îi spune el – a fost un fake news. Îmi spui asta ca să mă liniștești, nu te cred, o să te cred când o să îmi spui asta de acolo – își apără femeia convingerea. Nu, oamenii nu sunt mulțumimți cu viața lor, undeva e adevărul și undeva e minciuna și ei ar vrea să treacă dintr-un spațiu în altul în încercarea de a se regăsi. Un bărbat care își maltratează soția își dorește să intre în rolul iubitului imaginar din povestea pe care aceasta o scrie pe ascuns, să fie un acela și nu un acesta, construind din câteva replici un profil al lui cel viitor care nu seamănă deloc cu el cel prezent, în care violența nu se regăsește. Într-o altă lume, el ar fi un altul.

Cu textul lui Mikhail Durnenkov, regizorul Bobi Pricop a ales din nou o piesă complementară tehnicilor sale artistice. Pare să fie o rețetă pe care o mânuiește cu succes: cerebralitatea unei scriituri dramatice foarte actuale prin propunerea narativă și plasticitatea unui scenografii la granița dintre minimalismul decorului și contra-minimalismul funcționalităților multimedia. În mare parte, restul e „Art yourself!”. Și probabil că cei care apreciază montările lui Bobi Pricop, exact pentru acest lucru le apreciază, pentru un snap to grid care să favorizeze o receptare cu exercițiu creativ inclus.