În cadrul Festivalului Pledez pentru Tineri, organizat de Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, temele legate de poziția și tribulațiile femeii în societatea de azi au ocupat un loc important. Mama plecată la muncă în străinătate, măcinată de dorul pentru copiii lăsați acasă, din Rovegan, regia Catinca Drăgănescu, doctoranda în același timp sedusă și oripilată de gîndul de a avea un copil, din Respirații, regia Radu Alexandru Nica, tarele femeii produse de mentalitatea înapoiată din România din Pena, regia Adina Lazăr, au fost reperele în jurul cărora s-a învîrtit activismul social. Tot o fațetă a feminității, dar dintr-o perspectivă complet diferită, abordează și Povestea păsării fără cuib, regia Iris Spiridon, Teatrul Național „Vasile Alecsandri” din Iași.

Din capul locului, trebuie să recunosc că un asemenea spectacol, cu un asemenea personaj și cu o asemenea interpretare, care lasă publicul într-o asemenea stare, nu mi-a mai fost dat să văd. Am stat în picioare tot spectacolul, aproape că nu m-am mișcat, nu datorită suspansului, ci dulcilor mreje în care m-a prins personajul. Textul a fost creat de actrița Ada Lupu pentru a participa la concursul de one (wo)man show Gala Star de la Bacău. Dacă personalitatea lui Iris Spiridon, așa cum transpare în întîlnirile din viața de toate zilele, ar fi căutat un corespondent pe scenă, pesemne nu s-ar fi găsit o interpretare mai adecvată decît cea a Adei Lupu.

Spectacolul este un excurs în viața unei femei, în dezvoltarea ei din adolescență pînă spre bătrînețe. Sigur, s-ar fi putut spune maturizarea ei, dacă termenul nu s-ar dovedi cu totul inadecvat, cîtă vreme fata picant-inocentă rămîne o Lolită la toate vîrstele, după cum remarcă însăși regizoarea. Legăturile cu mama și mai ales cu tatăl absent, pe care va căuta să-l suplinească în orice relație, apoi cu fata sa, reprezintă perioade compacte care îi definesc tipul de feminitate. Ada Lupu, inocența în sine, construiește o făptură prinsă fără scăpare în propriul sistem de a percepe existența, cu mecanisme interioare de înfrumusețare a vieții, a ticăloșiilor pe care le înghite și a relațiilor cu bărbații care îi țin, inevitabil, loc de tată. Greu de analizat, prin instrumentele clasice, personajul care își povestește, într-o culoare atît de personală, călătoria erotică.

Ceea ce frapează este spuma volatilă a închipuirii, a felului luminos de a percepe ce i se întîmplă. Cu experiențe care ar fi putut fi ușor catalogate la limita moralității, femeia își continuă periplul erotic, volatilă ca materia din care sînt făcuți norii. Regizoarea și interpreta se întrec parcă în a construi o suită de nuanțe ale efemerității. Femeia avansează într-o țesătură de închipuiri, justificări și motivații în care „irealitatea imediată” pare că pune în umbră, fără drept de apel, realitatea dură. Personajul superfluu, seren, fără resentimente, nici chiar față de bărbații care o trădează, care nu judecă pe nimeni și în nici un caz pe sine pentru ceea ce i se întîmplă, nu-și pierde o clipă fericirea. Spectacolul lasă o impresie de beatitudine cum, sincer, nu am mai văzut pînă acum.

Ce este mai important? Să te supui normelor comune ale societății sau să fii fericit? Este o posibilă întrebare pe care o lasă în urmă spectacolul. Dar, în universul celor două creatoare, nici o contradicție pare să nu-și găsească locul. Axat pe personalitatea fluidă a fetei, discursul, conceput din imagini frugale și suave, uzează adesea de laitmotivul al apei. Cu o curățenie interioară ghidată de propriile legi, calină și suavă, fata în jurul căreia se axează constructul scenic, pur și simplu, refuză să crească emoțional. Aerul este eterat în jurul ei, iar timpul pare că stă în loc. Merită din plin să vă oferiți această experiență!