Cerasela Iosifescu, Remus Archip și Cătălin Bucur în „Livada de vișini”, regia Andrei Măjeri, Teatrul de Stat din Constanța

Cea mai proaspătă, cea mai vie, cea mai captivantă Livadă de vișini pe care am văzut-o îi aparține regizorului Andrei Măjeri în montarea de la Teatrul de Stat din Constanța. Când se apropie de textul clasic, Andrei Măjeri, pur și simplu, strălucește. O interpretare up-to-date a temei prinicipale, conflictul între lumea veche și lumea nouă, care se năpustește peste ea, bogăția de nuanțe în relații, creionate când în forță, când subtil, prestații actoricești de la bune la excepționale, plus fiecare secvență garnisită cu detalii care pun carne și expresivitate – acestea sunt câteva dintre liniile de performanță ale spectacolului. Nicio scenă nu se derulează șters, fiecare moment este încărcat de semnificație și atractiv teatral. Plus scenografia fascinantă a Oanei Micu. Plus mișcarea scenică semnată de Andrea Gavriliu, care accentuează relațiile, întețește ritmul și contribuie decisiv la expresivitate.

Cristiana Luca

Din capul locului cele două lumi se despart tranșant prin modele atitudinale, culturale, aspirații și viziune asupra viitorului. Regia plasează personajele pe două axe distincte diferențiate atât prin costume cât și – inteligent –, prin metoda de interpretare. Lumea care apune se definește prin Weltanschauung din textul lui Cehov, prin accente simbolice (Ranevskaia apare în cea mai mare parte în scaun cu rotile, ca semn al unei ordini decrepite) și prin genul de actorie care apasă pe pedalele emoționale. Departe de opțiunea pentru minimalism a generației tinere, Cerasela Iosifescu își modulează vocea ca o veritabilă tragediană. Personajul său accentuează pe feminitate și pe disponibilitate erotică, exact ca o divă cehoviană, gata să învolbureze mințile oricărui bărbat din preajmă. Nu numai Lopahin, cel rămas cu amintirea alintului ei din copilărie, dar și Piscik, boierul care vine să ceară bani, se lasă vrăjit de ea. Asumat dramatică, Cerasela Iosifescu menține linia sentimentală a personajului. Ranevskaia bea șampanie, împarte efuziuni („Dacă ați ști voi, fetele mele, cât de mult vă iubesc!”), se lasă curtată. Dezinvoltura erotică, sensibilitatea, cochetăria, compasiunea îi sunt consubstanțiale, după cum se vede în relația cu Trofimov, veșnicul student de care e îndrăgostită fata sa. Adevărat e că Ranevskaia, în comparație cu lumea care o va înlocui, a acumulat și o biografie semnificativă. Povestea tribulațiilor sale în iubire sună autentic.

Remus Archip, Cerasela Iosifescu și Cătălin Bucur

Cele două lumi se disting în primul rând prin modelele de civilizație, prin micile obiceiuri și rutina de zi cu zi, pe care regia le transmite subliminal. Atunci când Gaev (Liviu Manolache, cu voce puternică și școală clasică, validă de actorie), însoțit de doamne cu imense pălării de soare, înaintează urmat de decrepitul și fragilul Firs cărând ditamai șevaletul, scena lasă să se întrevadă o anumită viziune de secol al XIX-lea asupra vieții, traiul în tihnă, cultivarea aptitudinilor artistice, genul de feminitate etc., ca și starea de încântare în fața misterului și a frumuseții lumii. Când bărbații o înconjoară de curtoazie pe Ranevskaia, transmit același spirit al vremii. Lumea veche se ghicește în gesturi subtile iar semnele simbolice nu întârzie să apară. Când sub candelabrul care reprezintă bogăția și strălucirea unui modus vivendi cu răsfăț, șampanie și gust pentru frumos, candelabru de care Ranevskaia se agață la propriu, în timp ce sub ea se va căsca hăul, prăbușirea lumii lor devine evidentă. Axa lor este completată de tradiționalul personaj asociat cu apusul acestei lumi: Firs cel devotat până la ultima fibră boierilor și ordinii existente, cel care nici în tinerețe nu a acceptat eliberarea. Pentru creația lui Firs, Mirela Pană ar merita toate premiile din lume: o compoziție lucrată la secundă, de o expresivitate și o bogăție de nuanțe cum rar se mai văd pe scenă.

 

Mirela Pană

Prăpădit, de-abia târându-se, Firs își păstrează valoarea simbolică, devotamentul de câine față de stăpâni, dovedit în fiecare moment prin afecțiunea și grija pe care i-o poartă lui Gaev, dar și prin tandrețea cu care o mângâie pe Ranevskaia. Atâtea gesturi infinitezimale știe să pună Mirela Pană ca să-și nuanțeze personajul încât nu poți decât să-l crezi pe Firs când deplânge comunicarea de pe vremuri între boieri și țărani în contrast cu prezentul unde „Fiecare e cu treaba lui”. La final, bătrânul, lipsit de puteri, cu respirația șuierătoare, delabrat, se târăște în patru labe: „O să mă așez aici (în groapă, n.n.), un pic”. Și trage ursul peste el, în timp ce dulapul, unul dintre simbolurile vechii stabilități, se învârte.

Mirela Pană

Dar vitalitatea spectacolului se naște tocmai din această contadicție între generațiile complet diferite, o lume ancorată în modul vechi de a-și organiza existența și cea nouă care cultivă alte valori. Totul îi desparte pe reprezentanții celor două lumi, vestimentație (Ania și Trofimov apar în maieu și șort cu ochelari de soare), hairstyle (împletiturile de mare efect din părul lui Iașa îmbrăcat în geaca pe care scrie Paris), obiceiuri, dezinvoltura. Iar decorul Oanei Micu, excelent atât ca funcționalitate cât și ca efect (mai ales atunci când lumea se surpă din temelii până la noroiul primar) urmează acest eclectism. Într-un același moment, în fața publicului se pot găsi: într-un colț, un urs împăiat; pe margine, un proiector; în mijloc, baloți de paie ce năpădesc scena, pe care personajele îi rotesc ritmând spațiul în fel și chip; în alt colț, celebrul dulap din monologul lui Gaev, aici multifuncțional, cu turnantă, când bibliotecă sau loc perfect de recitat poezii (Piscik declamă „Norodul fierbe...” din Păcătoasa de Alexei Tolstoi, înlocuindu-l în dispoziția lirică pe Trofimov din original), când spațiu propice pentru foamea de dragoste a Duniașei.

 

Ștefan Mihai

De altfel, spectacolul debutează cu o scenă lascivă, hârjoană și sex, luuungă cât timp spectatorii își ocupă locurile. Lopahin face sex cu sprintena și cea fără de prejudecăți Duniașa. Ramona Niculae se dovedește sarea și piperul acestei montări. Atât de comică, atât de naturală și, totuși, atât de fină! Imposibil să nu te lași vrăjit de cheful de viață al Duniașei, de inocența și de respectul lingușitor-comic față de cei veniți din străinătate. Scena în care pașaportul lui Iașa justifică, în ochii fetei, priceperea erotică a acestuia e savuroasă. În Iașa, Iustin Danalache apare pe dublu rol cu Alex Iezdimir, ambii foarte buni, primul insolent, dar sexy, într-un personaj magnetic, ultimul accentuând pe ascendentul în fața fetei și pe dimensiunea macho. La sfârșit, când Iașa se pregătește să se întoarcă la Paris, Duniașa, agățată de genunchiul lui, îi va cânta „Je veux partir avec toi”. Cu larghețea sa în a-și împărți nurii, fata devine centrul – sporadic –, de atracție atât al lui Iașa, cât și al lui Lopahin. Cu o asemenea prestație, ca argintul viu, a Ramonei Niculae, e de înțeles cum cei doi bărbați se învârt în jurul Duniașei, luând caimacul în fața pretendentului ei tradițional. Ghinionistului Epihodov, aflat în preajma tuturor momentelor erotice ale alesei, nu-i rămâne decât să constate: „N-aveți ochi pentru mine. Parcă aș fi o gâză”. Andrei Bibire își construiește personajul din mici gesturi relevante. Lipsa de voință și slăbiciunea lui Epihodov se citesc, de pildă, în graba cu care va deveni servil față de noul proprietar al livezii, fiind singurul dispus să participe la pornirile grandomane ale lui Lopahin.

Ramona Niculae

Spectacolul este atât de bogat tocmai pentru că, în afara axelor relaționale de fond, regizorul Andrei Măjeri construiește micro-relații și câte un iureș de moment, dinamizând discursul scenic. În plus, se dansează și se cântă mult live (în a doua parte, poate prea mult). Montarea excelează în scenele de grup (mișcarea de la jocul de loto, de exemplu). Momente vizuale și de mișcare țin publicul captiv iar ruperile de ritm sporesc forța și vitalitatea. În timp ce la oraș se desfășoară licitația în care proprietarii vor pierde livada, pe scenă apar soldații răniți în război, bătând amenințător cu cârjele în podea, dovadă că „norodul fierbe”, așa cum recita Piscik. Toate momentele debordează de expresivitate, așa că nimeni nu resimte lipsa personajului Charlota Ivanovna pe care regizorul a decis să-l reteze. Comicul ei desuet este înlocuit de preaplinul de viață din fiecare scenă. Dacă spectacolele tradiționale puneau accent pe formula clasică a tripletei Ranevskaia – Gaev – Lopahin, montarea lui Andrei Măjeri e atât de proaspătă pentru că prim-planul lor este împărțit cu tinerii din spectacol. Meritul îi revine atât regizorului cât și trupei care performează impecabil, oferind culoare și, mai ales, ritm.

Cristiana Luca și Ecaterina Lupu

Dar nici reușitele vizuale sau de mișcare, care oferă plusul de modernitate, nici cheia montării nu alterează substanța textului cehovian, temele, tipologia, trăsăturile general umane și relațiile pe care acestea le dictează. Oricât de în maieu cu șort, cocoțată pe platforme și cu brațele pline de tăieturi ar fi Ania (în interpretarea natural-dezinvoltă a Cristianei Luca), ea rămâne aceeași tânără inocentă, plină de speranțe, dezorientată și îndrăgostită de idealistul Trofimov. Bun doar de demagogie, inocent la rândul său, veșnicul student imberb care filozofează, în timp ce fata așteaptă dragoste, rostește fraze memorabile. „Toată Rusia e livada noastră”, o consolează pe Ranevskaia, în pericol să-și piardă proprietatea și sursa de existență. Cătălin Bucur reușește echilibrul între lipsa de realism a personajului și micimea sau incapacitatea sa de a-și trăi viața altfel decât emițând lozinci potrivite pentru discursul politic: „Omul e prost, e grosolan, e profund nefericit” sau „Nu există creșe, spitale, săracii dorm în ploșnițe”. Între demagogie și superficialitate, Trofimov rămâne un mix de frazeologie și pierde-vară, dar unul demn și cu idealuri înalte. Face apologia muncii blamând intelectualii incapabili de muncă între care el, probabil, ar fi cel mai bun exemplu. Pe când Lopahin, contraponderea oricărui personaj din acest spectacol, îi răspunde simplu: „Știți, eu muncesc”.

Cătălin Bucur și Ștefan Mihai

El este contraexemplul lumii vechi, legănate în iluzii, în neputință și lasitudine. Lumea lui, a noilor antreprenori, se opune boierilor înglodați în datorii, al căror sistem nu se mai poate susține nici economic, nici cultural. Este adevărat că nu toți reacționează la fel. Piscik (cu Remus Archip optimist, nuanțat, plin de viață și de energie) se reorientează mult mai repede. Lopahin anunță lumea care va veni atunci când își strigă visul la microfon: „Vom construi căsuțe de vacanță și nepoții și strănepoții noștri vor cunoaște aici o viață nouă”. Prin interpretarea lui Ștefan Mihai, acest actor extraordinar de talentat, cu o remarcabilă mobilitate a registrelor, cu blândețe, dar și mitocănie, cu ironie, dar și energie dezlănțuită când e cazul, Lopahin rămâne unul dintre polii de rezistență ai montării. Discrepanța între cele două lumi se materializează în momentul de mare tensiune în care el, în costum alb, impecabil, le dă vestea că s-a vândut livada. Noul proprietar explodează („Eu am cumpărat-o”), apoi, urlă, plânge, în timp ce Ranevskaia rămâne pe jos ca o păpușă căreia i s-au terminat bateriile în fața asistenței încremenite.

Ștefan Mihai

Scena dispariției lumii vechi este una dintre cele mai spectaculoase din teatrul românesc de azi. Simbolurile, acționând subliminal, se fluidizează într-o mișcare continuă. Gestul lui Firs care aprinde candelabrul imens, simbol al epocii sale, în timp ce dedesubt se cască o ditamai groapa, prefigurează moartea unui statu-quo. Pe măsură ce lucrurile evoluează, candelabrul dispare. Femei îmbrăcate în negru, cu măști albe și găuri în loc de ochi, beau șampanie și dansează. Plouă. Livada a fost vândută. Epihodov și Iașa desfac scena, lăsând să se vadă hăurile de dedesubt. Muzica (Claudiu Urse) are accente apăsătoare. Generația trecută, cu urmele ei de noblețe, se vede silită să părăsească scena. Când vechii stăpâni se adâncesc în evocări, Lopahin îi presează să părăsească proprietatea arătându-le brutal ceasul. Curtoazia lor este înlocuită de mitocănia noului stăpân, cel ce se laudă cu banii lui.

Strat peste strat, mix de culori tari și ambiguitate, personajul lui Ștefan Mihai devine din ce în ce mai dens și mai nuanțat. Romance-ul cu Varia se va sfârși într-o parodie de nuntă și de Hamlet, în care Lopahin îngenunchează, apoi, singur vinovat de degradarea ei psihică, o sărută pe frunte. Ironia se subînțelege. Drumul de la femeia ultracredincioasă și autoritară, în haine de piele neagră, gelată, cu atitudine de stăpână a casei, care strică toate momentele de bucurie ale tinerilor, la o Ofelie nebună este acoperit de suferința pe care Varia o lasă să se întrevadă pe parcurs. Ciufulită și desculță, la ultima întâlnire cu Lopahin, fata apare ca mireasă cu flori, recurge la replici celebre din monologul personajului shakespearean, în timp ce câinii latră iar coloana sonoră sporește anxietatea. Ecaterina Lupu este o prezență din cale afară de expresivă. O ajută corpul, știe să transmită perfect intențiile prin mișcare. Cu siguranță, odată cu maturizarea și simplificarea mijloacelor, nu va mai apăsa atât de tare pe pedale căci less is more.

Ecaterina Lupu și Ștefan Mihai

Iată unul dintre spectacolele pe care l-aș revedea și tot revedea. Pentru Andrei Măjeri, una dintre cele mai bune montări din carieră, pentru Teatrul de Stat din Constanța, un spectacol de referință, pentru spectatori, o adevărată bucurie.