Agendă aglomerată

Lana Moscaliuc

La mare. Ne distrăm, ne relaxăm, lăsăm libertatea să ne pătrundă cu gustul său amețitor. În Vamă sau la 2 Mai, convențiile sunt abolite, timpul are alt ritm, o boare de comuniune ne unește. Creierul se spală de limite, gata să cuprindă și cerul, și marea, și aerul. Ieșite de sub catifelele sociale, emoțiile par de zeci de ori mai intense. Dar, pe când amintirile dureroase ies de sub stratul adânc în care fuseseră îngropate cu grijă, vârtejul de distracție se intersectează și cu mici tragedii. Paradoxal, exteriorul – muzică – antren – veselie – bășcălie și toate celelalte – fac ca momentul zero al emoției să reaprindă și exuberanța, și suferința.

Nu e greu pentru un regizor ca Radu Afrim, permeabil la ceea ce plutește în aerul vremii, care știe că temele de azi se filtrează cel mai bine prin sensibilitatea scriitorilor contemporani, să facă un mix din toate în Seaside Stories de la Teatrul de Stat din Constanța. Pentru un compendiu de fapte, experiențe, stări pe care apropierea mării, a valurilor, a ilimitării le scoate la suprafață, Radu Afrim selectează nouă creații din autori români diferiți, fiecare cu altă temă. Așa cum sunt, îmbibate de subiectivitate, le decantează, le sondează vulnerabilitatea, le pune sub microscopul rememorării. Rezultă un colaj de scene de sine stătătoare pentru care îi vine la îndemână să pună o ramă, nu alta decât universul afrimian, unde personajele se zbenguie în costume de baie, livrează entertainment, refac atmosfera de vacanță pe durată limitată, adică un sezon, omul-pescăruș se învârte încolo și încoace, în timp ce amfitrioana, în persoana Lilianei Ghiță, personaj devenit leitmotiv, la granița dintre îndrăzneală și naivitate simulată, asigură coagulantul ludic. Și ce-ar fi marea fără un radio de vacanță la care, la emisiunea domnului Scoicăcescu, se aud interviuri de la fața locului, refrene din Margareta Pâslaru, Al Bano și Romina, Abba? Ca și panseuri de tradiție afrimiană ca „viața e ca ața”. Toate se petrec într-o sală studio în care scenograful Theodor Cristian Niculae reușește un spațiu credibil din câteva elemente reprezentative: în stânga, cabinele de la vestiar, în dreapta, barul, pe jos, nisip, iar în fundal, un perete cu marea proiectată în fel și chip, pe ecran întreg sau splitat, din care curge poezia valurilor și a depărtării.

În fața mării, unde pulsiunile se intensifică iar libidoul explodează, se leagă povești de formare, dragostea se completează cu violența, omenia cu suferința, înghețul afectiv cu regretele. În Alerga frumos cu genunchii la piept de Tudor Ganea, băiatul timid, de 17 ani (Ștefan Mihai, absolut credibil), care învață să cânte la chitară, absoarbe alături de un prieten electricitatea erotică din jur. Doar că în spatele chefului de dragoste, se întrevede drama familiei, relația cu tatăl-pilot (Iulian Enache, dominând fundalul), supraviețuitor al unui accident aviatic. Absent din viața familiei, acesta se retrage depresiv în sine pentru a-și consuma trauma în tăcere, fără reacție la niciun stimul din exterior, simplă fantoșă a modelului patern de dinainte. Bineînțeles, emoțiile sunt înghițite de antrenul din jur, de muzici, de hărmălaie și mai ales de apropierea fetelor.

Ștefan Mihai, Iulian Enache, Laura Iordan

Tot relația cu părinții, de data aceasta, mamă-fată, este discutată și în scena aleasă din Fragil, volumul de debut al Simonei Goșu. Paradigma este inversată, fata (Cristiana Luca), dezgustată de semnele bătrâneții de pe mâinile mamei sale (Nina Udrescu), se aruncă în apă, gata să se înece, bun prilej pentru o spectaculoasă filmare subacvatică. Ca întotdeauna în universul afrimian, spaima, reținerile, depresia fac corp comun cu comicul. Principala responsabilă desemnată cu acesta este Liliana Ghiță, ca în fragmentul O împreunare de vis de Dan Alexe, o poveste stranie despre atracția unui bărbat (Remus Archip, credibil, cu bună stăpânire a mijloacelor, într-un rol quasi-imposibil) pentru personajul Lilianei Ghiță. Înconjurată de jucării de plajă, aceasta mizează pe cartea inocenței, pe dulceața vocii și pe contrastele comice. Nici Ștefan Mihai nu se lasă mai prejos în ceea ce privește amuzamentul, în monologul bunicului care face recomandări despre cum trebuie să arate femeia aleasă (gleznă subțire etc., adică toate atributele de negăsit la Lilly Aroganta).

Liliana Ghiță și Remus Archip

Scena, preambul al calupului de cupluri, este urmată de Vieni qua de Marius Chivu, cu o poezie aparte a banalității, cu futilitățile din conversația de pe plajă a unui cuplu tânăr, forma unghiilor, afacerile lui Britney Spears, teste din reviste glossy... Relația familiară, de o tandrețe tacită, dintre cei doi tineri (Cătălina Mihai – Theodor Șoptelea, spumoși, relaxați, subtil ironici) este excelent creionată. Adevărat e că ajută mult și scriitura lui Marius Chivu, care acoperă fiecare secvență de gesturi și acțiuni „scenice”. Toate compun suita lucrurilor efemere din cotidianul de litoral, cărora, în aceeași logică de vacanță, li se adaugă tentația tânărului pentru femeia de altă vârstă ce traversează, preț de câteva minute, orizontul vizual. Trecerea ei pe plajă, urmată de o masturbare de sezon estival, în apele cuprinzătoare ale mării, face parte din aceeași logică de vacanță, pentru ca lucrurile să intre imediat în normal, alături de fata dragă care îl pune la curent cu horoscopul.

Theodor Șoptelea și Cătălina Mihai

Ultimul cuplu, cel din Toți cerceii din Vamă de Lavinica Mitu, se află la o altă vârstă, deja secat și de tandrețe, și de bucurie. În locul lor s-au instalat de mult plictiseala, dezgustul, resentimentele și înstrăinarea. Este cazul femeii (Mihaela Velicu), care etalează toate formele de respingere știute, spre tristețea bărbatului în care nu totul s-a stins (Marius Adochiței, cu nuanțe subtile, abia perceptibile, dispus să încerce imposibilul pentru a reveni la apropierea de altădată).

Mihaela Velicu și Marian Adochiței

Ultima parte este cea poetic-violent-duioasă a morții, a depărtării, a dizabilității. „Dacă-i urmărești pe oameni suficient de atent, de cele mai multe ori va fi trist”, spune naratorul din La Vulturul de mare cu peștele în gheare, în scurtul sejur din Vamă, pasaj în trecerea grăbită dintr-un cuplu în altul. Iar sfârșitul povestirii lui Marius Chivu, din care regizorul decupează doar scena violenței – impresionantă, descrisă cu numeroase detalii, pe care Andrei Bibire o interpretează, minimal, reținut, cu bun dozaj –, nu va face decât să-i certifice observația.

Andrei Bibire

Miezurile tulburi din Îi plăcea marea de Nicoleta Dabija sunt prefațate de o imagine ce ia ochii, descendentă din afișul de la Lucia patinează: siluete feminine gracile, în rochii negre, care contrasează cu geamandurile roșii purtate în mână. Un monolog tulburător (păcat că în a treia oră de spectacol receptarea începe să obosească), pe care Lana Moscaliuc îl interpretează penetrant, cu aer de tragediană reținută. În negru, femeia de pe scenă trăiește prin transfer (și) viața celei pe care a pierdut-o, alături de „un bărbat frumos ca moartea surorii mele”. În fața proiecției cu marea, scena imaginară, a dragostei în trei, cu sora dispărută, părtașă la plăcere, se umple de enigmatic, de umbre interioare străvezii, de adâncimi poetice. Replica ființei jelite („Ai putea să nu spui la toată lumea că am murit”) etalează hăul sfâșierii interioare a personajului, la fel ca și ultima imagine din proiecție, percutantă, cu femeia pe plajă frământându-și părul.

Lana Moscaliuc

Misterul morții, al existenței paralele, în două planuri, se completează cu poezia depărtării, de data aceasta fără regrete, cu actrița (Nina Udrescu) sobră, imobilă, conținută, din Te depărtezi de Nina Cassian. Fiecare dintre fragmentele celei de-a doua părți ar putea trece ca veritabile perle teatrale dacă alăturarea eteroclită a atâtor scene cu povești și personaje diferite, cu schimbare de atmosferă, cu Relu-Pescărelu și jocuri de sezon nu ar sfârși prin a blura atenția și a scurtcircuita așa de des emoția.

Nina Udrescu