De ce nu se mai joacă „Antigona”?

Nemanevrată de zei, ci de propria conștiință, a cărei esență este culturală, Antigona este produsul suprem al unei democrații, fie ea cea ateniană, fie cea globalizantă de azi.

Cu zeci de mii de oameni în stradă, protestând contra nerespectării unor principii etice și politice elementare, tragedia lui Sofocle și-ar găsi cu ușurință un public numeros. Antigona este o piesă despre imposibilitatea supunerii oarbe, despre certitudinea că există legi mai mari decât voința unui individ care deține puterea, că există limite ale umanului și ale umanității peste care nimeni nu are dreptul să treacă și că a participa la asemenea încălcări, fie și prin tacita acceptare, este pur și simplu inacceptabil.

Antigona este, cred, piesa care nu ar trebui nicicând să lipsească din reperoriul teatral al unui oraș-cetate, iar necesitatea ei crește în vremuri când autoritarismul ia avânt. Totuși, din trilogia oedipiană, această a treia parte este cea mai puțin jucată. Oedip rege, prima parte, se bucură de cel mai mare interes, având un narativ legat de destinul inconștient și implacabil, de natura rea, anomică și antisocială a sorții; repotențat fiind de freudianismul care a suprapus peste tragedia antică pulsiuni sexual-arhetipale, quasi-animalice, proto-sociale.

Însă, de două sute de ani omul nu mai trăiește nemijlocit în natură, fie ea și metafizică, ci în societate. Abia prin societate, prin instituțiile, tehnicile și logistica acesteia, omul trăiește în natură. Totul e mijlocit, de la hrana ce este produsă comunitar, la adăpost și încălzire „centrală”, la îmbrăcăminte, la interacțiuni cotidiene, la stocuri de toate cele și, în mod esențial, la energie. Până și „ieșirile în natură” sunt mijlocite de facilități sociale precum cortul sau hotelul în care locuiești sau conservele pe care le iei la drum. Toate au scăzut impactul și relevanța pe care Oedip le are asupra vieții spectatorului. Soarta însăși a fost redusă la zodiacul schematic și stereotip, lipsit de orice alchimie, care se distribuie în ziare – lângă rebus – sau pe varii site-uri.

În schimb, impactul Antigonei a crescut și crește în continuare. Miza etică și politică (! – acordul e corect fiindcă sunt instanțe în care cele două se suprapun), derivat al naturii sociale, este invers proporțională cu mizele pre-sociale din Oedip, fie ele teologice, soteriologice sau psihologice. În structura operei lui Sofocle, Antigona era încununarea, momentul culminant al trilogiei, de-comunicatul ei, în timp ce Oedip rege era pre-textul.

Erodate de micimi omenești, de meschinării ale unor indivizi ce exercită puterea, democrațiile – cea de azi ca și cea de acum 2500 de ani – au tendința de a se transforma în oligarhii, iar statele însele ajung în răscruci în care acționează antagonic față de valorile vieții și valorile profunde ale culturii. Piesa lui Sofocle este purtătoarea mesajului că asemenea limite nu pot fi trecute, oricare ar fi temeiul și scopul puterii. (Acțiunea se petrece în Teba, nu în Atena, dar receptorul mesajului lui Sofocle a fost întotdeauna cetățeanul atenian. Sub acest nivel, de cetățean, piesa este teatru absurd).

Antigona s-a jucat pe scenele românești în anii 1990, la Bulandra, în regia lui Alexandru Tocilescu. În prezent, doar Teatrul German din Timișoara o mai are pe afiș, dar în re-dramatizarea lui Bertold Brecht, contextualizată în epoca ultimului război mondial. Teatrul Radu Stanca din Sibiu propune, în regia (și scenariul!) lui Silviu Purcărete un Oedip care cuprinde doar primele două părți ale trilogiei lui Sofocle.