Discutăm spectacolul (D)efectul Placebo, o creație colectivă, despre care chicotim și descoasem cu trei dintre cei cinci actori-autori: Ioana Predescu, Vlad Nemeș și Rareș Florin Stoica.

„Reprezentația poate fi considerată rod al unui serios atelier de studiu pentru dramaturgie și actorie. Tinerii s-au orientat pentru o tematică foarte actuală, referitoare la evoluția spectaculoasă a tehnologiei care înlocuiește comunicarea umană directă prin online, interlocutorul fiind un gadget – computer, tabletă, mobil sau altele; omul devine dependent de tehnologie, prinde teamă de real, se refugiază singuratic în acest nou univers care doar aparent îi dă iluzia de siguranță și independență. Echipa de creație colectivă propune «trei povești, trei relatări și o întâlnire ca o ședință terapeutică, unde singurul psiholog este teatrul», mai corect spus Marele Public judecător. Cele trei povestiri au un subiect simplu – conflictul unui cuplu, tratarea cu dispreț a unui tânăr de către cei din preajmă sau efectul pierderii unui suflet apropiat, se întrepătrund ingenios, se dezvoltă în cheie comică savuroasă, apelează la limbajul «cool» în care uneori replica poate să pară vulgară, dar are sensul bine motivat prin plasarea ei în context. Textul mai include și două accente sensibile prin versurile lui Omar Khayyam. Cei care se pretind astăzi dramaturgi și sunt revoltați că piesele trimise și la numeroasele concursuri de dramaturgie, rar ajung în repertoriul teatrelor, trebuie să vadă acest spectacol; au multe de învățat de la tinerii care au compus un scenariu reușit despre actualitate, încărcat de emoție și dau un răspuns impresionant întrebării – «Cine mai are nevoie de emoție?». Și teatrul are nevoie de emoția transmisă de cei de pe scenă, Marelui Public. Această echipă reușește să o transmită, și să o sublinieze într-un final admirabil conceput, lăsând în multe momente ale reprezentației, spectatorii cu respirația tăiată”.

Ileana Lucaciu, Blog Spectator – Noua Generație („9G”), spectacol de nota zece 

„(D)efectul Placebo e un spectacol-instalaţie unic (deocamdată) în peisajul teatral românesc, un demers artistic sincretic, o invitaţie la dezbatere, la ieşirea din marasm, pasivitate, demagogie, oportunism, conformism sau ipocrizie talk-show-istă. Ştefan Lupu s-a întrecut pe sine iar Naţionalul bucureştean are astfel în repertoriu o producţie cu adevărat 9G care - într-o societate cu mintea întreagă - ar merita şi beneficia de un turneu naţional.
Sunt atâtea emisiuni TV despre cum să mâncăm sănătos, să slăbim prin sport şi yoga, să preţuim natura şi viaţa, despre cum să ne educăm copiii, cum să fim fericiţi. Ore de programe animate de bune intenţii care - paradoxal - învăţându-ne să evităm sarea, alimentele rafinate, sedentarismul, carbohidraţii, gândurile negative şi neglijarea Feng Shui-ului ne anulează de fapt bucuria de a trăi viaţa în fiecare zi (adică a greşi, a testa, a-ţi provoca limitele, a dibui, a ezita, a improviza, a inventa, a o lua de la capăt). Spectacolul ăsta ne provoacă să ne venim în fire, să ne amintim că dacă spaima de gluten, ruşinea de a nu şti să navighezi pe internet şi obsesia pentru sexul cantitativ ar fi existat dintotdeauna la nivelul la care au ajuns azi, probabil nu am fi auzit niciodată de Romeo şi Julieta, Stan şi Bran sau eroismul Ioanei D'Arc. Şi tare mi-e teamă că nici roata nu s-ar fi inventat cu una cu două.
Sugestie: cumpăraţi două bilete la acest spectacol şi invitaţi un om drag, pe care nu l-aţi mai văzut demult! Vă va face tare bine.”

Răzvana Niță, Port.ro – Viaţa mea e OK. Doar că mi-e frică s-o trăiesc