Peca Ștefan sau flexibilitatea autorului dramatic

Printre autorii dramatici români de succes național și internațional din ultimele două decenii, Peca Ștefan, născut în Târgoviște în 1982, are un palmares redutabil. Câştigător al primei ediţii dramAcum, din 2002, autorul și-a văzut traduse piesele în mai mult de zece limbi. L-a ajutat și cursul de scriere dramatică de la New York University, după cum l-a ajutat și programul internaţional de dramaturgie de la Royal Court Theatre din Londra, fecventat în 2005. Dar cel mai mult l-au ajutat flexibilitatea și priceperea de a-și plia discursul dramaturgic pe noile mutații dictate de tehnologie sau pe cerințele proiectului și ale regizorului cu care lucra în momentul respectiv. Cu alte cuvinte, capacitatea sa de a colabora. Bun cunoscător al structurilor dramatice, pe care le scoate din mânecă, le învârte și le combină din poignet, bun mânuitor al verbului, cu capacitatea recunoscută de a face ca orice text să sune ca astăzi (cel mai bun exemplu este adaptarea lui Julius Caesar de Shakespeare pentru spectacolul lui Alexander Hausvater de la Teatrul Național din Timișoara), Peca Ștefan rămâne unul dintre marii preferați ai regizorilor din generația 2000.

o stație…, regia Carmen Lidia Vidu, Teatrul de Comedie

Dar lucrurile nu au stat așa chiar de la început. În primii ani de carieră, Peca Ștefan își construia discursul dramatic fără interferențele colegilor de echipă. Prima piesă a autorului datează de când acesta avea cincisprezece ani: o stație... După opt ani va fi pusă în scenă de Carmen Lidia Vidu, într-o formulă delicioasă, în care actorii, mișcându-se ca niște păpuși, erau dublați, pe fundal, de personaje animate. Sub amprenta regizorală ludică se derulau practicile şi stereotipiile din parcursurile seducţiei. Parodie a timpilor acceleraţi din lumea noastră, o fată se îndrăgosteşe încetinel, cât aşteaptă autobuzul în staţie. Platoşele de autoprotecţie se topesc, asediul băiatului pisează gheţurile nepăsării afective şi monolitul neîncrederii fetei. Se produc mutaţii, stabilitatea ei interioară se clatină, hipervulnerabilitatea se instalează, marilor cutremure interioare li se pregăteşte terenul. Şi până atunci, adică până când vine autobuzul, brusc, în urma mutaţiilor afective survenite, lumea se resemantizează, universul trist şi derizoriu, până mai acum un minut, se acoperă de sens. Se desenează conform dorinţelor şi conţinuturilor fantasmatice, aşa că prejudecăţile explodează, iar habitudinile de percepţie şi reprezentare se destramă. Cu tot efectul de distanţare jucăuşă, cu tot cu replicile nu spuse, ci scrise pe perete, cu tot aspectul de păpuşele mecanice, paradoxal, miracolul dragostei, cu resemnificarea întregului, devine credibil: băiatul e lumina soarelui, iar ea, lumina lunii.

o stație…, regia Carmen Lidia Vidu, Teatrul de Comedie

La 22 de ani, Peca Ştefan avea deja la degetul mic tehnica răsturnării situaţiilor şi a ritmului trepidant, ca şi ştiinţa de a construi, în avalanşă, conflicte reale din fapte banale. În cazul spectacolului New York (Fuckin’ City), producţie a Teatrului LUNI de la Green Hours, naturaleţea deriva din două dimensiuni: întâi, autorul alesese actori neprofesionişti, adică lipsiţi de stereotipiile celor cu şcoală, care mimează adevărul. Drept e că protagonistul, Laurențiu Bănescu, pe atunci elev de liceu, avea să devină, între timp, un actor ultracunoscut. Apoi, scriitura lui Peca strălucea de dezinvoltură şi firesc. Personajele de 17, 18 şi 23 de ani erau actori consacraţi internaţional. Sau voiau să devină. La vârsta lor, dramele aveau proporţii cosmice. O vorbă aruncată în vânt de iubit/ă provoca răvăşiri interioare intense, antrenând pulsiuni... apocaliptice. Dacă spectacolul avea priză la public – și avea! –, aceasta se datora tocmai extraordinarei dinamici afective pe care autorul o arunca în joc. Apoi, lucrurilor simple despre care se pricepea să vorbească simplu. Tinerii se sufocau de plictiseală în oraşul lor, Târgovişte, în lumea lor, cu părinţii şi profesorii lor. Nu voiau decât să o şteargă cât mai departe, adică în Capitală sau – de ce nu? –, la New York. Viaţa lor se compunea din câte cincizeci de deziluzii în dragoste pe oră şi multe, multe visuri.

Dar nişte visuri cu totul radicale. Şi cu infiltraţii, chiar de atunci, metateatrale. Personajele ar fi spulberat teatrul tradiţional de la rădăcină, mai ales teatrul de stat („de stat, pentru că în el se stă”, cum sesiza, la vremea aceea, unul dintre personaje). Pentru ele, teatrul în care se jucau Shakespeare sau Caragiale nu mai avea nici o relevanţă. Lehamitea se întindea peste toate: şcoala cu profesori incompetenţi şi beţivi, cu preoţi care înjură şi hărţuiesc fetele; familia, cu micile şi veşnicele dezbinări; societatea, cu lipsa de speranţe. Tinerii voiau să schimbe ceva, să plece din oraş, dar nu în America şi nu la calendele greceşti. Nu la anul, nu mâine, ci astăzi. Aici şi acum.

Pe vremea aceea, tânărul autor nu se sfia să apeleze la rotunjimile clasice de construcţie: piesa începe cu tânărul care îşi înregistrează ultimul mesaj către mamă înainte de plănuita sinucidere şi se termină cu telefonul dat mamei după tocmai abandonata sinucidere. Aşadar, un personaj cu biografie misterioasă pentru ceilalţi doi parteneri, care se dezvăluie în stropi rari. Autorul stăpânea, încă de atunci, tehnica dezvăluirii cu pipeta. Nu putea fi vorba decât de talent la Peca Ştefan, cel ce ştia să livreze o asemenea senzaţie de prezenţă, de fapt trăit, de imediat. Mai ales prin conflictele celor doi îndrăgostiţi care se nasc şi se usucă la fiecare două minute.

Tot din perioada respectivă datează și I Hate Helen, montată în 2005, de asemenea, de Carmen Lidia Vidu, regizoare alocată, încă de la începutul carierei, noilor media. Spectacolul vorbea despre și li se adresa tinerilor prin proiecții, jocuri video, reclame, desene animate, toate decupate din universul vizual al tinerei generații. Dar o făcea cu destulă ironie, chiar dacă fondul îl constituia, din nou, o poveste de dragoste. Trei erau pilonii pe care se construia I Hate Helen: love story, serial de desene animate SF și câteva savuroase trimiteri autoreferențiale ale autorului, Peca Ștefan însuși, pe atunci în vârstă de 23 de ani. De altfel, regizoarea era cu muuult mai în vârstă: doar cu doi ani.

I H♥TE HELEN, regia Carmen Lidia Vidu, ARCUB

Profilul celor doi tineri îndrăgostiți corespunde generației. Steve face o emisiune TV pentru colegii de școală, Lumea lui Steve, într-un studio improvizat în subsolul casei. Un vlogger avant la lettre. Cât despre Helen... ea se preocupă să fie cât mai sexy. Viața se compune din postùri preluate de la starurile TV și cam atât. Îndrăgostit de ea, Steve se gândește că cel mai bun mod de a face cunoștință ar fi să o invite în emisiune. Bun prilej ca fata să-și etaleze toate gradele de stupiditate iar autorul să-și desfășoare întreaga ironie de proporţii rabelaisiene. Imaginarul generației se compunea din cele mai stupide reclame, cele pe care toţi copiii de şcoală le ştiu pe dinafară. Ca, de exemplu, la bureţii CLEAN pentru pete uriaşe de spermă, în cazul în care aveţi ca animal de casă un elefant. Apoi, din râsete înregistrate, din mult, mult porno şi din mistica sniff-urilor, respectiv, arta omuciderii filmate în direct. Din faptul divers aglomerat la programele de Ştiri care îţi iau în stăpânire viaţa şi timpul de analiză şi îţi înmoaie, pe nesimţite, reperele.

I H♥TE HELEN, regia Carmen Lidia Vidu, ARCUB

Ce repere, când lumea pe care o îngurgitezi zi de zi, în pastile TV, se compune din pasiunea senatorilor pentru raţe, arta de a face baloane de gumă, asasinatele la cangurii transportaţi de la o grădină zoologică la alta sau fotbalul jucat în staţia de metrou cu... capete de septuagenari? Steve își realizează emisiunea cu umor gros, cu glume precare și râsete pe măsură („Eu o să împușc un cangur, spune iepurașul. Nu e nimic mai frumos pe lume decât să împuști un cangur. Ba da: să împuști doi canguri”). O dilatare gigantică opera Peca Ştefan în lumea în care irelevantul a devenit dumnezeul nostru, iar cool şi trendy au înlocuit cele mai intime resorturi ale fiinţei, discernământul, ca şi orice tentativă de demers cognitiv. În lumea oficialilor, a instituţionalizaţilor – o înţepeneală de proporţii („Te schimbi nefăcând nimic, te transformi în tatăl tău, începi să te comporţi ca un boşorog”); iar în lumea cvasi-revoltaţilor – şuvoaie de evenimente trendy, prilej de socializare, fun cu linguriţa, un festival al artelor underground în care se oferă o şansă tuturor „celor care vor să devină campionii artei de a scuipa într-un bidon de lapte de la o înălţime de aproximativ 6,8 metri“. Sau celor ce vor să joace fotbal „cu bucăţi din corpurile moarte ale celebrităţilor preferate”!

I H♥TE HELEN, regia Carmen Lidia Vidu, ARCUB

Privirea satirică a lui Peca Ștefan nu ierta nimic, nici știrile senzaționale din mass media, nici apetența pentru violență ca entertainment, nici superficialitatea relațiilor inter-umane și nevoia de a le compensa prin legături cu personaje imaginare. Care, însă, se vor dovedi de același calibru. Când, în emisiune, Steve o întreabă pe invitată „Ce părere ai că tot mai mulți oameni întrețin relații sexuale cu cangurii?”, răspunsul virează către pasiunea ei pentru armele de distrugere în masă. Gustul fetei pentru violență pare mai degrabă unul preluat din exterior, o formă de adecvare la hobby-urile comunității din care face parte. În lumea descrisă de Peca, reperele etice erau trasate de animația vulgară, violentă, care inocula mitologii ridicole în publicul de toate vârstele. Fiecare devine salvatorul planetei prin recursul la... atrocităţi. Evident, în urma deciziilor personale. Oricât de stupide s-ar dovedi acestea. Aşa arăta proiectul începutului de mileniu. Cuvintele lui Peca Ştefan au forţă, replicile au ritm, discursul, mustind de un argou ireproductibil, te absoarbe.

Peca vobeşte, în termenii străzii, despre viaţa noastră de zi cu zi, desfășurată preponderent în media. Ironia și autoironia autorului iau proporții gigantice. Căci există o rețetă garantată în emisiune pentru a-i înmuia pe cei ce pot face donații: traficul cu imaginea unei celebrități. Și care este marea celebritate ce se lasă convinsă să-i ajute? Nici mai mult, nici mai puțin decât însuși Peca Ștefan. Ajuns în emisiune, celebrul autor mănâncă impasibil snackuri. Năucit de iarbă şi de bere, artistul la tinereţe se bucură de o popularitate năvalnică în cercuri mici, dar mândre. Evident, aceasta va fi monitorizată cu lăcomie de presă prin texte semnate de mari artiști internaționali sau de colegii lui români.

Dar, pentru o lungă perioadă, autorul se va dedica unui alt proiect care, prin abordarea diferită, îi va antrena cu totul alte capacități. Este vorba de proiectul realizat împreună cu regizoarea Ana Mărgineanu, Despre România, numai de bine, o suită de spectacole dedicate diferitelor orașe ale țării. Acestea încercau să transpună spiritul locului prin poveștile aflate de la localnici din cele mai diverse categorii. Peca se documenta două săptămâni, apoi scria textul. În total, pregătirea spectacolului se întindea pe două luni. În cadrul acestui proiect, în 2011, la Teatrul „Tony Bulandra” din Târgoviște, cei doi au lucrat Târgoviște de jucărie, creat în orașul natal al autorului. Spectacolul se compunea, pe durata celor două ore, din patru ture consecutive, fiecare cam de douăzeci de minute. Fiecare tură avea șase scene care se derulau simultan în diferite spații ale teatrului. Unele dintre ele erau one-to-one (actorul față în față cu un singur spectator), desfășurate în diverse spații, holuri, foaier, cabine de machiaj. Alăturarea de mostre din cotidian oferea, astfel, o perspectivă generală asupra vieții din Târgoviște. Publicul alegea spectacolul la care voia să participe, creându-și propriul traseu. Combinațiile erau nenumărate.

Târgoviște de jucărie, regia Ana Mărgineanu, Teatrul „Tony Bulandra”, Târgoviște

În decursul anilor, știința de a scrie texte dramatice i-au atras autorului numeroase premii, incluzând Premiul pentru Inovaţie la Heidelberg Stuckemarkt (2007) pentru textul România 21. În 2010, Wire and Acrobats (Acrobaţi) a fost selectată între cele cinci piese de la cel mai prestigios târg de texte dramatice din Germania, Stuckemarkt, din cadrul Berliner Theatertreffen. În 2012, spectacolul Târgoviște de jucărie a fost invitat la cel mai important festival de nouă dramaturgie din Europa, bienala New Plays from Europe de la Wiesbaden. În mai 2013, Peca era unul dintre cei 35 de dramaturgi europeni invitați la ediția aniversară a Berliner Theatertreffen Stuckemarkt.

Târgoviște de jucărie, regia Ana Mărgineanu, Teatrul „Tony Bulandra”, Târgoviște

Printre marile atuuri ale dramaturgului se numără deschiderea și capacitatea de a se plia pe spiritul și preocupările epocii. În ultimii ani, Peca s-a lansat în teatrul participativ, imersiv, site-specific sau site-oriented. Împreună cu Ana Mărgineanu și Tamilla Woodard, va fonda la New York Compania PopUP Theatrics. Aici lucrează la trilogia Broken City despre și în cartiere din Manhattan (Lower East Side, 2014, Harlem, 2015, Wall Street, 2016) sau despre clădiri, în seria INSIDE, de pildă la catedrala St. John The Divine, în 2017.

Receptiv la toate înnoirile aduse de tehnologie, încă din 2011, Peca, alături de Compania PopUP, a investigat și teatrul online, prin proiectul Long Distance Affair. În cadrul acestuia, actori aflați în propria casă, regizori și dramaturgi, fiecare din altă țară, uneori împreună cu un coregraf, s-au întâlnit exclusiv pe Skype, platforma uzitată la vremea respectivă, și au creat piese scurte, de zece minute, care apoi s-au reunit într-un spațiu fizic, în teatru, într-un hotel, într-o universitate etc. De regulă, artiștii care formau echipa erau la prima întâlnire. Lucrul începea cu dramaturgul care intervieva actorul pe Skype încercând să afle, din perspectiva acestuia, adică una personală, cât mai multe lucruri despre orașul și cultura lui. Apoi scria o piesă scurtă special pentru interpretul respectiv. Cei cincizeci de artiști de pe șase continente – actori, regizori, dramaturgi și coregrafi – au creat, repetat și performat pe Skype. Adesea interactive, spectacolele, cu actori din toate colțurile lumii, se desfășurau virtual, pe Skype, unu la unu. Cu alte cuvinte, spectatorul achiziționa o reprezentație numai pentru el. La proiect au lucrat șaptesprezece dramaturgi, unsprezece regizori, nouăsprezece actori, doi coregrafi și doi muzicieni, toți împrăștiați în diferite colțuri ale lumii. În textul scris de Peca Ștefan, actorul australian Luke Mullins interpreta un călător în timp. Spectacolele au fost incluse în secțiunea Fringe a Festivalului Internațional de Teatru de la Edinburgh din 2013. Unul dintre actorii participanți la proiect a fost românul Toma Dănilă, care juca pentru publicul Festivalului de la Edinburgh din bucătăria apartamentului său, aflat în cartierul Rahova. Long Distance Affair s-a jucat în New York, Mexic, în Edinburgh și la Buenos Aires.

Long Distance Affair, PopUP Theatrics

Atașat de formele neconvenționale, dramaturgul a colaborat cu grupul ERRO din Florianopolis, Brazilia, o trupă de teatru de stradă alături de care a lansat, în 2014, Geografia Inutil… despre antropofagie culturală. Scopul era să cerceteze stereotipurile culturale care ajung în România despre Brazilia și invers, adică în țările cu limbile latine cele mai îndepărtate pe hartă. Mai târziu, în timpul pandemiei, având deja experiența teatrului virtual, Peca va crea, de data aceasta, pe zoom, Instrucțional pentru singurătate (2020), „o serie de instrucționale în care instructori ai singurătății predau (într-un pseudo-webinar) materii din vasta artă a trăitului cu tine însuți”, după cum explică chiar el. Primele trei i-au avut ca protagoniști pe Marius Manole, Katia Pascariu și Matei Chioariu.

Tot în pandemie dramaturgul și... performerul Peca Ștefan a lansat nouameapiesă?, inițial plănuită ca o pseudo-prelegere/ lectură cu public. Cu note metadramatice și parodice, lectura performativă interpretată chiar de el, pe zoom, deborda de umor. Aflată, chipurile, în construcție interactivă, lectura lui Peca trecea în revistă toate rețetele dramatice existente. Convenția dicta ca pentru fiecare scenă autorul să se consulte cu spectatorii. Astfel, fiecare dintre participanți putea să-și aducă contribuția, alegând unul dintre traseele tramei sugerate de autor. Peca propune, publicul dispune. Cel puțin, în aparență. Pentru că, de fapt, autorul își mascha subtil ironia și autoironia, ținând publicul captiv în zecile de volute pe care mintea lui le născocea plecând de la câte o simplă propoziție. Desigur, aerul de improvizație în mers era și el doar un truc al unui dramaturg versat, pe care talentul și experiența par să-l fi înzestrat cu un compendiu de tehnici dramatice, de la story la numărul de personaje potrivit, de la apartenența lor socială la situațiile reclamate, de la povestea în sine la posibilele specii dramatice.

nouameapiesă?

Să alegem un text despre identitatea de gen sau teatru documentar bazat pe interviuri?, se întraba, „în direct”, Peca. Oricum, mișcarea trebuie să contrasteze cu textul, mărturiile să fie juxtapuse cu statistica, iar dramaturgul să scrie un featuring. Subiectele dădeau năvală în mintea autorului: tragedie medicală, tragedie politică, cu referiri la figurile autohtone, cu tot ce „dă în vileag corupția sistemică din țara asta”, cu violență domestică, cu deznodăminte de telenovelă, cu săracii din Teleorman, cu oamenii Bisericii dintr-un sat depopulat, cu bătrâni, cu frați regăsiți și cu sinucideri, catastrofe naturale, discriminare, import de muncitori asiatici, plus clișeele aferente, multiculturalism, cele „două culturi care învață una de la alta”. Toate posibilitățile ieșeau la suprafață într-o clipă, ca din mănușa unui magician. Iar variantele de titlu nu făceau decât să sporească hazul. În aparență, Peca începea să construiască, pe loc, zeci de posibile desfășurări, adăugând și amănuntele care individualizau personajele sau situațiile care le contextualizau. În aparență, pentru că totul era bine pus la cale dinainte, inclusiv aerul lejer al țesăturii.

nouameapiesă?