Din selecția Festivalului Internațional de Teatru pentru Publicul Tânăr a făcut parte și spectacolul Cercurile încrederii, dramaturgie și regie Radu Popescu, de la Teatrul Apropo. Abordând probleme adecvate publicului-țintă, bine construit, atât textul cât și spectacolul, Cercurile încrederii mizează pe atuul infailibil al relațiilor consistente, desfășurate în numeroase acțiuni și într-o dinamică mereu schimbătoare. Scenele scurte, tăiate rapid se derulează în ritm susținut. Fiecare are dramatism, presupune relații tensionate, construiește conflicte verosimile și desfășoară o tipologie diversă, cu tipuri ușor recognoscibile. Dacă mai adăugăm și interpretarea performantă a actorilor, spectacolul nu are cum să nu treacă la public. De altfel, aplauzele generoase, ca și comentariile auzite la final au demonstrat cu prisosință cât de mult au prizat spectatorii de la FITPTI o asemenea structură dramatică.

Construcția e rotundă, problemele sunt credibile iar numeroasele detalii din existența personajelor asigură carnea necesară pentru ca lumea de pe scenă să pară ruptă din realitate. Dar, dincolo de calitățile care fac spectacolul atât de agreabil, în subteran se întrezărește o temă serioasă a societății noastre, cea din titlu: încrederea. De fapt, lipsa ei. Totul pleacă de la un simplu exercițiu pe care îl propune actorul invitat să pregătească un spectacol cu trupa de teatru a unui liceu de provincie. „Fiecare este egal, îi dă energie celuilalt, lucrează pentru grup, și nu pentru sine”, le va spune el elevilor. Teoretic, toți sunt de acord. Practic, aproape fiecare interacțiune va pulveriza orice început de încredere. Într-un fel de sală de sport, cu rasteluri pline de mingi, se aștern realitățile adolescenților, de la „nevinovata” iarbă fumată la traumele pe care personajele le dezvăluie atunci când își povestesc câte o amintire din copilărie: nedreptăți, abuzuri, sărăcie, cu alte cuvinte, un ghem de frustrări îngropate cât mai adânc. Primul pas în distrugerea încrederii!

Nu lipsesc nici aluziile amuzante la lumea noastră, cu actorul profesionist pregătit să joace Hamlet, gata oricând să livreze celebrul monolog, al cărui ultim rol a fost, însă... Iepurașul. Evident, într-un spectacol de copii. Nu lipsesc nici referirile la opacitatea mai marilor școlii, căci directorul le impune elevilor să joace Shakespeare, deși ei optaseră pentru Avioane de hârtie, doar pentru că bardul garantează mai multe șanse de câștig la concursurile de profil. Și, bineînțeles, nu lipsește nici potopul de bârfe despre colegi și colege. Lesne de imaginat, motorul care va pune în mișcare toate acțiunile ține de impulsurile erotice, cu toate consecințele sale. Printre ele se numără rivalitatea dintre fetele îndrăgostite de același băiat, atracția adolescentului timid pentru colega cea mai dezghețată din grup, a actorului adult pentru una dintre eleve sau a profesoarei mature care răspunde de trupa de teatru („douăzeci și doi de ani în liceu, cât de important e rolul nostru în creșterea acestor tineri!”), pentru actor. Dar dramaturgul se pricepe ca din spatele tuturor acestor acțiuni derulate rapid, a dinamicii emoționale atât de fluide, să reproducă tarele grave care se referă la injustiția socială. Iar acesta va fi următorul pas – esențial! –, în distrugerea încrederii.

Relațiile se dezvoltă între tipuri contrastante, între adolescenta frumoasă și sensibilă (Teodora Daiana Păcurar) și fata bogată a grupului (Iuliana Danciu), poreclită Ferrari, ocupată cu clubbing-ul și obișnuită să mituiască pe oricine, pe actor, cu bani de producție, pentru a primi rolul Julietei, sau cu mâncare pe colega mai săracă, dar foarte isteață. Oricum, sătulă de orașul fără perspective, Ferrari de abia așteaptă să plece la studii în străinătate. Fiecare personaj propune un tip anume, ușor de reperat în realitate, actorul binevoitor și relaxat (Cosmin Dominte), care trebuie să rezolve puzderia de conflicte născute între adolescenți; profesoara responsabilă, devotată cauzei (Marcela Motoc, cu o apariție pe cât de sobră, pe atât de nuanțată); băiatul fragil (Adrian Loghin) pe care aparentele nereușite îl împing la tentativa de sinucidere; fata săracă (Claudia Moroșanu, o prezență captivantă), dar deșteaptă foc, o zvârlugă care înțelege toate jocurile și ticluiește rezolvările; în sfârșit, cel mai ofertant personaj, fata rea, trecută deja prin mai multe experiențe erotice (Sidonia Doica într-o interpretare performantă, lucrată în detaliu, cu o excelentă prezență de scenă). Dezinhibată, aparent stăpână pe ea, plină de vino-ncoace, tupeistă, dar sensibilă, cu o ușoară tendință autodistructivă, dar umană până la cer, ea este oaia neagră a grupului. Prieteniile, ca și tensiunile, se fac și se desfac cu ușurință în această microcomunitate. La fel cum se adâncesc și barierele dintre ei și colegi sau dintre ei și adulții care le risipesc, pas cu pas, încrederea: în ei înșiși, în ceilalți, în societate.