Un articol de Natalia Oprea

Când noaptea se lasă peste oraș și luna își face simțită prezența, Bagpiper’s Dreams / Testamentul Shevchenko nu urcă pe o scenă, ci face asfaltul să respire, să vibreze în ritm cu pașii actorilor. Teatrul Voskresinnia din Lviv aduce în cadrul Festivalului Internațional al Artelor Spectacolului BABEL nu doar un spectacol din Ucraina, ci și o invocație a durerii și a echilibrului fragil dintre război și speranță.

Încă de la prima apariție, totul este simbol. Lumina, așezată cu o precizie aproape ritualică, taie întunericul ca o sabie luminoasă, reflectând umbre lungi care dansează elegant între realitate și vis. Costumele albe, strălucitoare, roșii, aurii se mișcă lent, aproape ireal, pe picioroange ce nu sunt doar elemente vizuale: ele cer echilibru, concentrare și o minte limpede. Într-o lume răvășită de haos, acestea devin un manifest tăcut despre nevoia de a rămâne vertical, stabil, lucid – chiar și atunci când totul se prăbușește în jurul tău.

În mâinile sau pe capetele actorilor apar case, simboluri ale tot ce s-a pierdut și tot ce încă e de apărat. Aceste case, purtate cu grijă ca niște relicve sacre, vorbesc despre rădăcini, despre tot ce a fost distrus, dar și despre dorința de a reconstrui. Purtarea lor semnifică puterea de a-ți duce trecutul mai departe, în ciuda flăcărilor și a cenușii.

Fumul dens, alunecos, aproape viu aduce impresia unui dans ce învăluie scena. Este prezent în fiecare gest, în fiecare privire. Aici, focul nu mai reprezintă explozie, ci o ardere lentă. O ardere care cere răbdare. Pentru că arderea are propriul ei ritm. Nu poți forța vindecarea. Așa cum flăcările au nevoie de timp pentru a trece și a lăsa în urmă cenușa, la fel și durerile lăsate de război au un drum al lor prin carne, oase și suflet.

Dincolo de fum și de întuneric, apar femei îmbrăcate în fuste de un roșu intens, gravide, cu priviri liniștite. În roșu, acestea devin simbolul sângelui, al focului, al iubirii, al luptei și al vieții care continuă. Ele reprezintă generațiile ce vor veni – copiii, renașterea, speranța. Sunt cele care păstrează vie flacăra memoriei în suflet și cele care încearcă să facă o schimbare. Ele întruchipează viitorul – fragil și puternic în același timp.

Printre toate aceste elemente, umbra joacă un rol la fel de important ca lumina. Umbrele proiectate pe asfalt, pe clădiri, pe public, devin mărturii ale celor nevăzuți: ale morților, ale absențelor, ale spaimei care încă plutește. Iar ceața, deseori tăcută, aproape imposibil de perceput, leagă totul într-un strat fin de visuri și amintiri.

În mijlocul acestui tărâm suspendat între realitate și poezie, cimpoierul – figura centrală – își cântă visurile. Nu sunt visuri senine. Sunt frânte, tensionate, întrerupte de vuietul istoriei. Dar, prin muzică, mișcare, artă, aceste visuri devin forme de supraviețuire.

Bagpiper’s Dreams / Testamentul Shevchenko este mai mult decât o reprezentație stradală. Este o pledoarie pentru luciditate într-o lume care ar vrea să ne orbească. Este o declarație că, în ciuda fumului, a umbrelor, a durerii și a războiului, arta poate deveni o ancoră. Că, în mijlocul ruinei, putem găsi echilibru. Că atunci când totul se destramă, trebuie să ne ținem mintea concentrată, limpede și inima deschisă.

Pentru că, în cele din urmă, arta este răbdare. Este flacără care nu rănește, ci luminează și vindecă. Este vocea care ne amintește că mai există ceva de spus, de trăit, de iubit — și că merită să lupți pentru un viitor.