Hamlet liber. La început n-a fost Cuvântul

Prin această producție, regizorul oferă o perspectivă contemporană asupra unei opere clasice, explorând teme precum îndoiala, răzbunarea, puterea și speranța într-un context modern și tehnologic. Hamlet liber nu este doar o adaptare a unei piese celebre, ci o reflecție profundă asupra condiției umane în era digitală. Scenograful Mihai Constantin Ranin propune un spațiu de joc labirintic și intimist, cu un decor acvatic și imersiv. Intrarea în spațiul scenic se face printr-un tunel ce te poate duce oriunde, în sala tronului, în care se servește ritualic ceai, în sala unde actorii „cursei de șoareci” devin protagoniști ai teatrului cu măști sau în sala armelor. Din lumea reală spre cea a convenției, pe un drum inițiatic, fantezia preia controlul dictând rațiunii legi necunoscute. O lume întreagă într-o suprafață dreptunghiulară cu podea oglindă, sub un plafon oglindă și pereții acoperiți cu plase de camuflaj. În spațiul oglinzii toate personajele sunt dublate, reușindu-se luminarea chipurilor actorilor în momente cheie (lighting design: Lucian Moga și Jinyoung Youn). Publicul este plasat pe laturile scenei, pe băncuțe înguste și incomode, ceea ce creează o experiență teatrală profundă și captivantă. Cum Anglia și Danemarca sunt zone înconjurate de ape, nu lipsesc sugestiile unui spațiu acvatic prin jocul luminilor, prin cadrul morții Ofeliei într-un sarcofag-acvariu. Decorul imersiv, hologramele și proiecțiile video (se folosesc 20 de proiectoare) nu sunt doar elemente vizuale, ci simboluri ale unui prezent în care realitatea este adesea distorsionată. Hamlet, prins între mediatizarea excesivă a tragediei personale și dorința unei înțelegeri a adevărului, devine un avatar al individului modern rătăcit într-o lume digitalizată și alienantă. Fantoma tatălui, prezentă sub forma unei holograme, este un simbol al memoriei colective, al adevărului istoric reprimat (efecte video: Lucian Moga și Cătălin Cărămidă). Spectacolul sugerează că ignorarea trecutului duce la repetarea greșelilor și că universul digital nu poate înlocui conștiința umană.

Luptele scenice, coregrafiate de Claudiu Trandafir, actor și maestru Aikido, adaugă un plus de realism și dinamism spectacolului. Toate luptele sunt lucrate în stilul Akido și Kendo. Universul sonor este creat de compozitorul Cătălin Crețu, profesor universitar la Universitatea Națională de Muzică București, contribuind la atmosfera complexă și imersivă a producției. Sunetul nu a venit unidirecțional sau bidirecțional, ci s-a infiltrat prin toate spațiile, creând o vastă gamă de senzații pentru spectatori. Costumele, realizate de Rodica Petrache, au o linie inspirată din estetica asiatică, completând astfel viziunea regizorală a unei societăți tehnologizate care nu iese, totuși, din tiparele tradiției.

Ideea de teatru ritual irumpe mai ales din două scene. Înainte de monologul lui Claudius, care nu îl poate înțelege și traduce pe Dumnezeu, Gertrude îi prepară ceaiul. Asistăm la un ritual sado de un mare rafinament. Ceaiul verde matcha se prepară și servește exact cum se întâmplă într-o casă de ceai. O scenă de maximă sensibilitate în care înțelegi forța nevăzută ce oprește mâna lui Hamlet să ridice sabia. Un alt moment profund orginal este scena teatrului în teatru. Regizorul alege să facă teatru tradițional coreean care relatează povestea lui Piram. Actorii folosesc măști coreene. Claudius apare și el cu o macă de samurai. Se topesc granițele. A-l juca pe Shakespeare nu mai înseamnă a-l actualiza, ci a-l auzi. A-l traduce, dar nu în cuvinte, ci în gesturi, ritmuri, respirație. A simți că „there is something rotten in the state of Denmark” nu doar în Danemarca, ci și în noi. Rostul spectacolului, într-o lume ce își pierde rostul, s-a atins. El este teatrul care nu are nevoie de subtitrare, ci doar de rațiune, de luciditate, de permeabilitate afectivă.

Spectacolul aduce în prim-plan o distribuție internațională, reunind actori din România, Republica Moldova și Coreea de Sud. Faptul că actorii vorbesc în limbile lor materne, română, coreeană și rusă/moldovenească, subliniază că marile dileme existențiale (moartea, trădarea, iubirea, dreptatea) sunt universale, spectacolul devenind un apel la empatie și la recunoașterea suferinței celuilalt dincolo de barierele culturale. Spațiul îngust și apropierea de public determină un stil de joc intim, fără exagerări, mizându-se pe gesturi ritualice și mișcări riguroase, bine controlate.

Hamlet, prin jocul lui Hyeongdong Lee (Coreea de Sud) este un adolescent, candid și vulnerabil, un Hamlet cu ochii mari, plini de uimire și teamă în fața unei lumi care îl copleșește. Nu este un prinț sigur pe sine, ci un copil prins între doliul sincer și realitatea otrăvită a curții. Gesturile lui sunt reținute, parcă mereu pe punctul de a se retrage în sine. Când vorbește, pare că se gândește cu voce tare, ca și cum fiecare cuvânt ar fi un pas pe o sârmă. Emoțiile lui nu sunt explozive, ci adânci, interioare. Nu se victimizează, nu se lamentează. Are orgoliul tinereții prins la reverul unei haine pe care nu și-o dorește. Hamlet este tânărul care simte că lumea e o închisoare și că nimeni nu-l aude, este vocea adolescentului care urlă în rețele sociale, dar nu găsește alinare. El e studentul care vine acasă și descoperă că familia e ruină, dragostea e trădare și rațiunea, oarbă. Monologurile sunt gânduri visate, nu declamate. „A fi sau a nu fi” vine ca un oftat, ca un dialog tăcut cu propria inimă. Nu caută răzbunare, ci înțelegere, în ciuda izbucnirii sale de samurai orbit de spectrul onoarei ce cere răzbunare. Când iubește, o face cu o delicatețe sfâșietoare, iar furia sa nu are germenii nebuniei, ci pe cei ai disperării neputincioase. La debut pe o scenă profesionistă, Andreea Stanciu în Ofelia are o forță solară proprie care răzbește în confruntările cu celelalte personaje. Ea nu pare jucăria sorții, ci un mesager al acesteia, un semnal de alarmă într-o lume în care echilibrul de putere se tulbură prin excese și lipsa rațiunii.

Superbă Marie Shim (Coreea de Sud) în Gertrude, o regină de porțelan, mândră și fragilă, dar și o mamă cu o inimă sfâșiată. Jocul ei combină distincția cu căldura: nu e frivolă, ci puternică în feminitatea ei. Se mișcă cu grație, vorbește cu o voce lină, dar clară, iar privirea ei e adesea încărcată de îndoieli și cuvinte nespuse. Dragostea ei pentru Hamlet este sinceră, dar tensionată, nu pentru că nu-l înțelege, ci pentru că nu știe cum să-i aline durerea. Latura erotică este pusă în umbră în favoarea celei intelectual-contemplative. Când moare, o face cu noblețe, recunoscându-și sfârșitul fără revoltă. Gertrude este puntea dintre lumile distruse ale bărbaților din viața ei. Ea joacă demnitatea tragică a unei femei care a ales greșit, dar care iubește profund.

Liviu Cheloiu l-a așteptat, oare, pe Claudius? L-a chemat sau s-a pomenit înlănțuit de personajul acesta tenebros, chinuit de patimi, de iubiri interzise, de mirajul puterii? Claudius este un prădător, om al puterii și al voinței, dar dincolo de această coajă, în el se simte o undă de frică. Și multă îndoială. În scena rugăciunii simți nu o crăpătură în platoșa sa de inflexibilitate, ci o gaură lăbărțată prin care se scurg puroaie de spaime, chinuri, boli, fantasme. E un Claudius care, pentru o clipă, devine om, vinovat, vulnerabil, dar prea orgolios ca să se salveze. Liviu Cheloiu îl înțelege pe Claudius în umanitatea sa păcătoasă și nu îl transformă într-un diavol, ci îl lasă om care a ales întunericul pentru că lumina l-a orbit cu strălucirea ei.