Un articol de Oltița Cîntec

Recentele măriri ale prețului la biletele teatrelor din București (vor intra în vigoare începând cu luna septembrie) au generat puțină rumoare în rândul spectatorilor. Perfect de înțeles, după cum perfect de înțeles este și majorarea. Prima după mai bine de doi ani, interval în care costurile de producție au fost pe tendință exclusiv ascendentă. Actuala modificare (propunerile trebuie aprobate de consiliul local, județean ori minister, după caz) nu e prohibitivă, e mai degrabă o flexibilizare prin ierarhizare în raport cu vizibilitatea oferită de poziția în sală.

De ce mă concentrez asupra biletului de teatru? Întrucât e una dintre formele de respect față de proprietatea intelectuală, la fel de importantă precum cea materială. O expresie a aprecierii artiștilor care creează spectacolele de la rampă. Care, seară de seară, întruchipează identități de împrumut și spun istorii care ne satisfac nevoia de a călători în imaginar.

Când e vorba despre instituții de stat, stipendia pe care acestea o primesc pentru a funcționa se răsfrânge implicit și în prețul biletelor. Dacă ele ar costa exact atâta cât înseamnă cheltuiala, foarte puțini dintre noi și le-ar mai permite. Rostul așezămintelor publice este să garanteze accesul tuturor categoriilor de fani, indiferent de dimensiunea portofelului. Sens în care statul a legiferat și o serie de facilități, sub forma reducerilor pentru persoane fără venituri sau cu venituri modeste, adică elevi, studenți, pensionari, șomeri. Reducerile variază între 50 și 70 la sută, persoanele cu dizabilități și însoțitorii acestora au intrare gratuită. Teatrele prestează un serviciu cultural, misiunea lor e și una modelatoare, o însoțește pe cea de creație artistică. Ca medie, în România, tariful e moderat spre mic, în acord cu nivelul de viață. În Capitală, sensibil mai mare, întrucât câștigurile sunt mai consistente.

O știm cu toții din barometre, consumul cultural e, la noi, printre cele mai scăzute din Europa. Strategiile de stimulare a apetitului pentru teatru include facilitățile la bilete mai la coada listei cu explicațiile mersului/nemersului la teatru. Deprinderile culturale se educă. Construcţia publicurilor e un proces necesar, complex, cere timp şi politici adecvate.

Unde se duc banii din bilete și ce se petrece cu ei? Alimentează componenta de „venituri proprii” din bugetul teatrului, care completează subvenția. Dimensiunea ei e asumată și obligatorie. Din păcate, depășirile contabilizate la finalul anului, în loc să rămână la dispoziția celor care le-au produs, spre a le folosi, de pildă, în activitățile artistice, zboară spre bugetul de stat și nimeni nu mai știe ce se întâmplă cu ele. Așa prevede legea, o lege care, în forma ei actuală, nu oferă niciun motiv instituțiilor să se străduiască pentru depășirea cifrei inițiale. Închirierea unor spaţii proprii completează acest capitol bugetar. O vreme, sumele din chirii se împărţeau: jumătate la ordonatorul de credite (adică la stat); jumătate la teatru. De câțiva ani încoace, sumele atrase din chirii merg integral la stat.

Să revin la bilet cu câteva informații interesante. Fiecare bilet are atașat un set de obligaţii fiscale: impozitul (0,1 la sută), timbrul teatral (0,05 la sută, colectat de uniunea de creaţie - UNITER, din care sunt finanţate alte proiecte de artă scenică), Crucea Roşie (0,01 la sută, care se virează la Societatea Română de Cruce Roşie spre utilizare în scopuri specifice).

Cum e la artiștii independenți și freelancers? Companiile independente/private şi freelancer-ii trăiesc cvasi-exclusiv şi greu din ceea ce percep pe bilete şi doar uneori primesc bani (nu foarte mulți) de la buget pentru proiecte. Aici balansul dintre nevoia de acoperire a cheltuielilor (producție, onorarii artiști, utilități, chirii) și puterea de cumpărare e mult mai sensibil. Fără să am la dispoziție vreo statistică oficială, prețul de intrare e apropiat de acela al subvenționaților. O piaţă culturală sănătoasă înseamnă şi o ofertă alternativă establishment-ului. Înseamnă concurență care să miște lucrurile.

Nu cred în gratuitate. Fac excepție spectacolele stradale, al căror specific e conectarea la trecători, surprinderea acestora, un gen de showcase al artei vii care vrea să atragă, să arate că teatrul nu e ceva scorțos, care sperie și îndepărtează, dimpotrivă, e o modalitate agreabilă de socializare. Gratuităţile sau prețul extrem de mic nu vor aduce mai multă lume la teatru. E ca la șosete, ca să fiu prozaică, mesajul implicit transmis cumpărătorului e că sunt fix atât de bune pe cât indică prețul. Biletul e și o modalitate de marketing. Găsirea unui raport just între ceea ce oferi și ceea ce aștepți să fie plătit e „secretul”. Lumea va veni la teatru mai ales prin dezvoltarea educaţiei artistice, introducerea cursurilor de dramă în curricula şcolară, proiecte de modelare şi de fidelizare indiferent de categoria lui de vârstă.

La teatrele din marile orașe e sold out mereu. Locurile se epuizează rapid, mai ceva ca pâinea caldă. E un semn lipsit de echivoc al interesului pentru arta scenică. Conform Eurostat, numai 22 la sută dintre români frecventează teatrul, opera și cinematografele. Cum se împacă sold out-urile cu statisticile? Rețeaua instituțională e redusă la marile orașe. Urbanul mic și ruralul sunt private de teatru, nu există politici culturale în acest sens. Și nici prea multe soluții, cu excepția turneelor pe distanțe scurte, care să permită revenirea la sediu în aceeași zi, căci cheltuielile cu cazarea personalului sunt uriașe. Ca să nu mai spunem că diurna din care aceștia ar trebui să se hrănească și hidrateze o zi atinge astronomica sumă de 23 de lei. Un alt motiv al non-consumatorilor e că teatrul ar fi elitist. Argumentul nu se susține, trebuie citit mai atent; e vorba, de fapt, despre un nivel de înțelegere modest. Ți se pare ermetic doar ceea ce nu cunoști. Și ajungem, din nou, la nevoile educaționale. Prețul biletelor trece și el pe aici.