Macbeth, regia George Borș

Este sau nu Shakespeare pe placul tinerilor noștri regizori? Mai răspund textele lui la întrebările fundamentale pe care aceștia și le pun? Găsesc ei resorturile necesare să-l aducă în actualitate și în zona lor de interes, altfel decât prin semnele exterioare care trimit la lumea de azi? Care dintre temele Bardului, pe care generația mea, aflată spre sfârșitul carierei, le-a considerat nepieritoare, au puterea să-i stimuleze pe tinerii creatori? Cu asemenea curiozități am plecat la examenul de Regie anul III din U.N.A.T.C. (profesori coordonatori lect. univ. dr. David Schwartz, lect. univ. dr. Vladimir Anton). Și iată ce am descoperit în mini-spectacolele lor de 30 de minute.

Macbeth

Lesne de aniticipat, ceea ce-l interesează pe regizorul George Borș în Macbeth este discursul puterii și al crimei. Un Macbeth recognoscibil prin tramă, dar îmbogățit în sensurile împrumutate de o presupusă inteligență artificială. „Tradiție și inovație”, ca să folosesc un clișeu ca la carte, ar fi paradigma în care se învârte Macbeth. Tradiția ține de temă, pe când inovația, de ecranele transparente, luminoase, pe care curg șiruri de cifre, cam ca în Matrix. Legătura între acestea și putere își păstrează, până la final, ambiguitatea. Dar, ceea ce în aparență este de neînțeles deschide o scală largă de posibile interpretări. Să fie vorba de un determinism dincolo de puterile omului și ale mult discutatului său liber arbitru de a i se sustrage? Să fie compușii chimici ai creierului vinovați de adicția la jocuri, la etilism sau chiar de predispoziția pentru crimă, așa cum arată studiile din ultimul deceniu ale neurologilor? Să fie homicidul impus dintr-o altă realitate? Evident, nu răspunsurile la genul acesta de întrebări sunt cele care contează, ci faptul că ecranele cu cifre, la fel ca și imaginea de la sfârșit, incită la curiozitate, deschizând mintea spectatorului către reflecție și problematizare. Ajutate de coloana sonoră de mare impact, în surdină, liniile și cifrele care se mișcă neîncetat au efect halucinant. Muzică la diferite intensități, imagini, șiruri de semne al căror sens rămâne indescifrabil, penetrează subtil, dar constant în mintea spectatorului. De aici, senzația bizară. E Macbeth și nu e Macbeth.

În coloana Update Shakespeare am mai putea lista vorbitul la telefonul mobil, filmările cu gros-planuri de la final și alte constante quasi-obligatorii pentru redimensionarea unui text de acum patru secole. Dar nu semnele acestea fizice sau limbajul contemporan care intră aproape în instrumentarul oricărei actualizări fac noutatea, ci haloul neobișnuit, „de altceva”, din altă zonă a înțelegerii, pe care îl dau șirurile de cifre. Ar fi ușor de avansat, pe fondul analogiei cu Matrix, tema controlului sau a întrebărilor despre natura realității și a conștiinței umane. Sau despre matricea niciodată stinsă a setei de putere, a falsificării adevărului și a crimei pe care aceasta le angrenează.

 

Nu tema se schimbă, căci rămân aceleași incertitudini și tulburări ale conștiinței, de partea lui Macbeth, și aceleași moduri de persuasiune (predominant erotice), de partea lui Lady, ca și aceleași îndoieli asupra minții lor confuze, înainte și după crimă, de partea amândurora. „Sau ești doar un pumnal al minții mele?, se va întreba Lady Macbeth, privind cuțitul, înainte chiar de a se săvârși crima. Temele sunt comprehensibile datorită ritmului echilibrat, cu pauze de acumulare a tensiunii în scenă și de digestie cognitivă în fața ei. Dacă cifrele trimit la abstracțiuni, relația dintre cei doi soți, caldă, profundă, puternică, este cât se poate de umană. În Macbeth, Andrei Petraru joacă bine îndoiala și scrupulele unui om drept, în esență nepotrivit pentru crimă. Mișcările sale par evazive, întregul corp pare frânat de dubii. În Lady Macbeth, Daria Ionescu contrazice tiparul femeii voluntare, hotărâte, presupus de autoarea morală a crimei. Adaosul de moliciune și de feminitate împrospătează percepția tradițională asupra personajului.

Imaginea de final cu cei doi soți care se sărută în proiecția video, mușcă dintr-o felie de pepene pentru ca roșul din zeama scursă pe buze să se întindă pe patul din scenă, pe perne, pe tot ce traduce intimitatea lor, păstrează aceeași ambiguitate. E poftă sau e ură? Realitate fizică sau (i)realitate mentală? Blestem, crimă din sete de putere sau imposibilitatea de a se sustrage pattern-ului rezultat din șirurile de cifre? Ei bine, pentru modul în care toate aceste întrebări rămân în coadă de pește, George Borș este un tânăr regizor de urmărit.

Macbeth

Regia: George Borș

Scenografie: Maria Morariu

Sound design: Octavian Alexandru

Editare video: Ecaterina Popescu

Video: Beatrice Păun

Distribuție

Macbeth – Andrei Petraru

Lady Macbeth – Daria Ionescu

Hamlet, regia Medeea Onea

Hamlet

Cum să facă trama din Hamlet coerentă și cum să schițeze principalele relații într-un examen de 30 de minute pare să fi fost principala preocupare a regizoarei Medeea Onea. Relațiile dintre părinți și copii, dintre cuplul regal, format din figuri aspre, acoperite de morgă, și cel al copiilor inocenți, Hamlet și Ofelia, doi adolescenți îndrăgostiți care se joacă, sunt creionate antagonic: alb și negru, așa cum sunt costumele, cu mărgele, ca semn al demnității, la Claudius și Gertrude, sau floricele în păr, ca semn al candorii de care Ofelia se va despărți la final. Mai nuanțată este legătura între tatăl iubitor, Polonius, și fetița adolescentă pe care o tratează ca pe un copil. Își manifestă afecțiunea punându-i flori în păr, ca la grădiniță, dar spre disperarea fetei, citește în auzul tuturor o scrisoare a lui Hamlet. O iubește și o protejează, dar asta nu-l oprește să-i rănească sensibilitatea. Polonius (Robert Herea) virează cu măsură spre tușele comice, ca atunci când, scotocind în servietă după dovada dragostei lui Hamlet, scoate mai întâi un clește, o periuță de dinți, ba chiar și o portocală. De altfel, și finalul, cu groparii, dintre care unul cu accent moldovenesc, vorbind în întuneric despre sinuciderea Ofeliei, aduce un plus de amuzament. Ceea ce nu e neapărat Hamlet stârnește mai degrabă interesul privitorului. Cel mai bun exemplu ar fi coregrafia bine concepută de Levente Szasz, în amplul moment de început și, mai ales, spre final, când mișcarea exprimă feminitate, îngrijorare, nebunie.

Hamlet

Regie: Medeea Onea

Scenografie: Sebastian Amitrului

Coregrafie: Levente Szasz

Lighting design: Alexandru Simion

Distribuție

Ofelia – Nicole Palită

Hamlet – Eduard Leonte

Gertude – Daria Hațegan

Claudius – Traian Olteanu

Polonius – Robert Herea

 

Mult zgomot pentru nimic, regia Lana Stamate

Mult zgomot pentru nimic

Ce plăcut e când totul curge iar spectacolul e din cale afară de agreabil! Visul oricărui regizor de comedie: pe dinafară, momentele să ajungă la public ca spuma de șampanie, pe dinăuntru, să fie bine articulate. Exact așa se întâmplă în Mult zgomot pentru nimic, în regia Lanei Stamate. Dans, veselie, siluete cu măști și muzică italiană între fâșii albe, verticale, care ritmează spațiul. De fapt, totul este ritm, complicitate și bună dispoziție. Și mai există și o actualizare care face ca textul lui Shakespeare să pară scris ieri. De la atitudinea generală a băieților care se împing, ca în curtea școlii, ca să ajungă mai aproape de fete, la combinațiile pe care le pun la cale ca să-i îndrăgostească pe Benedick și Beatrice (Antonia Croitoriu, o prezență captivantă) – că doar „săgețile lui Cupidon sunt făcute din bârfe și zvonuri” –, totul se derulează cu naturalețe. Chiar și atunci când se joacă cu convenția la vedere, când cei doi desemnați la îndrăgostire – până în urmă cu o oră, inamici iremediabili –, ascultă, după paravan, ce spune fiecare despre celălalt. Dar ce contează când ludicul acoperă tot ce respiră!

 

Ritmul, o delicioasă și bine jucată complicitate între prietenii care se distrează vrând să-i cupleze pe cei doi incompatibili, ca și micile gesturi și expresii de azi, toate strecurate cu măsură, fac ca Lana Stamate să câștige pariul cu actualizarea. Ba prințul (Alex Mîrnea, cu aplomb și dezinvoltură) îl felicită pe Benedick pentru că „s-a luptat cu rechinii imobiliari”, ba cel din urmă își etalează ședința de fitness și performanța în flotări, ba fetele se spiritualizează cu ceva yoga pe plajă. Ba constatarea ironică a schimbărilor aduse de fiorii dragostei, „Înainte îi plăcea muzica de bubuială, acum îi place muzica clasică”, stârnește zâmbete. Dar aceasta nu înseamnă că spiritul tutelar al lui Shakespeare nu tronează peste tot ambientul. Cum să nu-l recunoști într-o replică de genul „Un om e incomplet până la însurătoare. De-abia după aia e terminat”?! Cel mai amuzant moment vine odată cu happy-end-ul, cu repetițiile pentru nunta celebrată de prinț care, uitând textul, și-l reamintește de pe telefon. Ce mai, poantă după poantă! Multă lejeritate, o binecuvântată joacă și voie bună ce cuprinde tot ce mișcă fac ca întreaga atmosferă să fie deosebit de plăcută.

 

Mult zgomot pentru nimic

Regie: Lana Stamate

Scenografie: Alessia Istrate

Coregrafie: Elena Dumitru

Lighting design: Cătălina Nițu

Distribuție

Beatrice – Antonia Croitoriu

Benedick – Constantin Stochiță

Hero – Ana Salomia

Claudio – Alex Mîrnea

Don Pedro – Dragoș Hanță

Ursula – Teodora Sandu