„Inimi cicatrizate” în 14 puncte

Film | Autor: Nicu Ilie | 17 decembrie 2016 |

Filmul și cartea

Max Blecher este autorul interbelic cu cea mai spectaculoasă recuperare în ultimele decenii. Apreciat în anii 1930 de către liderii avangardei românești și internaționale, Max Blecher a avut o influență totuși redusă din cauza bolii sale, a vieții foarte scurte, a tirajelor confidențiale (una din cărți având un tiraj de doar 26 de exemplare), dar și a faptului că a locuit departe de București și de alte orașe în care avangarda a fost apreciată și încurajată. Opera sa, deopotrivă autobiografică și suprarealistă, a beneficiat de o reeditare masivă în ultimii ani și a servit ca bază pentru adaptări teatrale (Radu Afrim, 2007) și ecranizări (Radu Jude, 2016). La fel ca și dramatizarea lui Afrim, scenariul lui Jude aparține regizorului, proza lui Blecher fiind doar un punct de plecare în adaptări ce reconstruiesc structura narativă și episoadele. Deși titlul filmului este identic cu al unui roman semnat de Max Blecher, adaptarea a folosit și alte proze ale autorului, în primul rând „Întâmplări din irealitatea imediată”.

Filmul

văzut de cronicarii literari și dramatici

Radu Vancu în Contributors

Singurii care ar putea fi cu adevărat dezamăgiți sunt tocmai blecherofilii – dacă se așteptau la imaginea unui Blecher așa cum se degajă ea din scrisul lui (adică hipermeditativ, intens secundă de secundă, acut până la masochism etc.), n-o vor găsi. În schimb, e aici un Blecher viu, cu toate strălucirile și obscuritățile viului: uneori e intens, alteori e abulic; citește Carnap și Kierkegaard, dar face și pe iubărețul, nu doar cu Solange, ci și cu o prietenă a ei (fără prea mari remușcări de infidelitate), ba chiar se și masturbează; e iritat de antisemitismul general al epocii, dar nu prea ține la propria evreitate; e un cititor vorace de filozofie și de poezie (extrem contemporane, în epoca lui), din care uneori citează cu participare afectivă, dar ce citează cel mai frecvent & cu mare gusto sunt reclamele vremii de la radio și din ziare. Ș.a.m.d. citește cronica

Daniel Iftene în Cultura

La fel cum „Aferim!” privea ironic-acuzator și spre prezent, spre rasismul insinuat în fibra unor autohtoni, „Inimi cicatrizate” își propune aceeași perspectivă, de data aceasta asupra antisemitismului. La fel ca tuberculoza care se instalează în vertebrele lui Emanuel, fascismul, în diferitele lui forme, atacă galopant episoade întregi din construcția lui Jude. (...) Sunt ecouri ale României anilor ’30, care penetrează discret, dar amenințător, întregul parcurs al „Inimilor”. Ceea ce, din nou, nu face ca filmul să fie mai istoric decât era – scuzată-mi fie comparația! – „Cabaretul” lui Fosse. citește cronica/descarcă PDF (pagina 27)

Iulia Popovici în Observator cultural

Sînt multe, foarte multe oglinzi în cel mai recent film al lui Radu Jude, Inimi cicatrizate. Sînt oglinzi în cabinetul medicului, sînt oglinzi în camerele din sanatoriul de la malul mării, trăsurile pentru bolnavii de turbeculoză osoasă au oglinzi laterale și la fel are și gutiera Isei (Ilinca Hărnuț), cea cu totul țintuită în ghips. Cele mai multe sînt rotunde și deformante – atunci cînd sînt prinse frontal în cadru, ele nu doar adîncesc acest cadru, ci o fac într-un mod aproape grotesc. Iar oglinzile sînt doar una dintre manierele prin care Jude și directorul de imagine Marius Panduru construiesc adîncimi de cadre, în planuri multiple, în compoziții vizuale în general statice și picturale... citește cronica

Daniela Rațiu în LaPunkt

Mecanica trupurilor atinse de boală. Metal. Seringi. Luciul faianţei. Lumina. Marea. Detalii. Cadre fixe. Tăietura cu inserţii de text fără litere mari precum fluxul memoriei, vocea interioară. Pe fundal, mereu prezentă, muzica anilor 30. Referinţe istorice, derapajele antisemite ale intelectualităţii anilor 30.  Un film rotund, un film-poem ca o intimă şi infiorată plonjare în durerea pură. (...) Tăieturile cinematografice te lasă fără respiraţie, e o lumină tainică peste toate, un sepia vag, ca o peliculă fină, ca o granulaţie abia sesizabilă, un fel de poeticitate intrinsecă. Aproape că auzi mişcarea cadrelor, accentuată de inserturile de texte din Blecher, pe fond negru, brutal, fără însă a avea sentimentul de ruptură. E un fel de plonjare în mintea, în sufletul răscolit a lui Max Blecher (...). citește cronica

Maria Ruxandra Burcescu în Liternet

Situat la zona de întâlnire dintre naturalism şi mărturie, Inimi cicatrizate este un film cu referinţe vizuale intelectualizate, cu cadre lungi şi ample care întregesc ideea de viaţă în laborator şi cu elemente de film mut, care se potrivesc perfect cu filosofia sa. Totodată, filmul lui Radu Jude reprezintă şi un soi de omagiu adus unui autor român, Max Blecher, mult prea puţin cunoscut şi pe nedrept uitat în negura istoriei literare interbelice. (...) Inimi cicatrizate este, de fapt, un roman autobiografic al lui Max Blecher. Autorul a fost diagnosticat cu această boală la vârsta de 19 ani, iar următorii zece ani, până la moartea sa, i-a petrecut în diferite sanatorii din ţară şi din străinătate. În aceşti zece ani, imobilizat la pat în postură verticală, Max Blecher a scris un volum de poezii, trei romane şi mai multe articole publicate în reviste culturale din România şi din alte ţări. Inimi cicatrizate, dincolo de forţa naraţiunii, este un roman extrem de puternic întocmai pentru că el reprezintă un studiu al vieţii în sanatoriu, din perspectiva bolnavului imobilizat, pentru care moartea este o certitudine... citește cronica

Cartea

Cartea

Lansarea în România a filmului a fost însoțită de republicarea la Humanitas a romanului „Inimi cicatrizate” al lui M. Blecher.
 
Inimi cicatrizate, de Max Blecher
Editura Humanitas, 2016, ediția I
Prefață de Marieva Ionescu. Ediţie îngrijită de Marieva Ionescu

Iona Pârvulescu în LaPunkt

  • Îl admir [pe Blecher - n.n.], stilistic, pentru că deşi emoţiile lui sunt răvăşitoare, scrisul lui nu devine niciodată sentimental. Pentru că, deşi viaţa lui e „jupuită până la sânge” mai are putere să nu se complacă în suferinţă. Cu doi ani înainte de moarte, scrie: „Cu sănătatea o duc bine şi am învăţat să cânt la acordeaon, asta e tot”. Sau se întreabă „ce mare scofală” e şi boala şi agitaţia care se produce în jurul ei. citește articolul
 

Max Blecher în Dicționarul general al scriitorilor români

Fiu al Bellei (n. Wittall) și al lui Lazăr Blecher, negustor, B. a absolvit liceul la Roman, apoi a plecat în Franţa pentru a studia medicina. În toamna anului 1928 i se descoperă boala – morbul lui Pott (tuberculoză osoasă) – care avea să-i determine destinul. Este internat la Berck-sur-Mer (Franţa), unde e încorsetat în ghips. Boala progresează, tratamentele
sunt ineficiente, ca şi peregrinarea prin alte sanatorii din Leysin (Elveţia), Techirghiol, Braşov, Bucureşti. Dar aceste prelungite spitalizări au dat un conţinut special vieţii sale, condiţionându-i şi alimentându-i scrierile. (...) În Inimi cicatrizate efortul de autoidentificare a eului cu sine este înlocuit de reconstituirea experienţei de bolnav, în care răul biologic pare să-l estompeze pe cel metafizic, dar amplifică dramatismul prin dislocarea din normal, prin durerea concretă, prin sentimentul de iminenţă a morţii.

 

Și iarăși despre film

Liberation

Fimul Inimi cicatrizate funcționează ca o "mașinărie care reasamblează bucățile unei vieți". Mai întîi, orașul bolnavului care trebuie trimis departe, pentru a evita contagiunea. Apoi, sanatoriul și micro-societatea acestuia. În fine, patul în care Emanuel va fi țintuit într-un corset de ghips. Între aceste trei locuri devin posibile toate jocurile de reducere sau de dilatare a spațiului: sanatoriul și culorile acestuia, tărgile și paturile, cheiul și plaja, orașul și calea ferată. Dar, foarte repede, patul bolnavului devine centrul lumii și centrul filmului. Radu Jude vorbește înainte de toate despre sentimentul singurătății. Spiritul strălucit al lui Emanuel, impregnat de poezie, de cultură și de umor, nu te poate păcăli (citat cf. Aarc.ro într-un articol despre nominalizările la Leopardul de Aur). citește cronica

Caseta tehnică

Regia: Radu Jude
Scenariul: Radu Jude, după proza lui M. Blecher
Actori:  Lucian Teodor Rus, Ivana Mladenovic, Ilinca Hărnuț, Șerban Pavlu, Marian Olteanu, Alexandru Dabija, Dana Voicu, Fernando Klabin, Adina Cristescu
Imagine: Marius Panduru
Costume: Dana Paparuz

Claudia Cojocariu în Cultura

Jude își asumă libertatea de a face o asemenea adaptare, schimbând registrele (adică de la suprarealism la un realism uneori teatral, alteori absurd, parcă ascuns de ochii noștri, așa cum sunt secvențele în care nu vedem deloc puncțiile făcute de doctorul Ceafalan), neavând intenția să „reclarifice” stilul inconfundabil al lui Blecher. Cu toate acestea, cu adevărat chestionabil la filmul lui Jude este o oarecare familiaritate (nu față de alte filme, pentru că, din punct de vedere formal, „Inimi cicatrizate” duce cu gândul chiar la câteva exemple contemporane precum „Jauja” realizat de Lisandro Alonso), o familiaritate care în timp s-ar putea transforma în acel cuvânt clișeic: „previzibilitate”.  citește cronica (pag. 26)

Cristi Luca în Scena9

Filmul lui Radu Jude, Inimi cicatrizate, e o adaptare liberă dupa scrierile lui Blecher. Păstrând naraţiunea din romanul cu acelaşi titlu, regizorul schimbă locul acţiunii din Franţa într-un sanatoriu din România, oferind personajelor o specificitate locală şi vremurilor un context istoric (unul important, cel al ascensiunii Gărzii de Fier şi apariţiei antisemitismului). Transpunerea facilă pe ecran a suferinţei unui tânăr dintr-un spital, mizând excesiv pe aspectele fiziologice degradante sau, şi mai mult, pe visele acestuia, nu e tentantă pentru regizor. Privirea rece, ușor calculată, dată și de folosirea cadrelor fixe și a planurilor largi/medii, păstrează o distanță ce ține de o discreție față de personaje. Și de un mod de a face un cinema lipsit de senzaționalism. citește cronica

Ileana Bârsan în Șapteseri

În această ireverenţă faţă de suferinţă și victimizare, Jude și Blecher se întâlnesc. Astfel, construcţia lui Jude vine în ton și vână cu dorinţa lui Blecher, adicătelea, mai mult în spirit decât în literă (pentru cititorii care și-ar fi dorit o mai fidelă adaptare), și explorează și exploatează cinematografic „...această irealitate și evenimentele ei fantastice”, așa cum notează Blecher, într-o scrisoare către Sașa Pană. (...) Construcţia lui Jude se îndreaptă către un cinema impur, așa cum și declară regizorul, contaminat de alte forme de expresie, de la imagini-document până la cuvântul scris, intertitlurile (fragmente din opera lui Blecher) pot funcţiona ca omagiu filmului mut, dar cu o funcţie diferită. citește cronica

Cezar Gheorghe în Observator cultural

Întrebarea pe care orice cititor conștient de anvergura scrisului lui Blecher și-o poate pune este cum poate fi adaptat Blecher, chiar și într-o manieră liberă. O primă dificultate ar fi că fiecare mediu de expresie are tehnicile, trăsăturile sale specifice. Apoi, vorbind despre o operă modernistă, specificitatea mediului ajunge într-un punct maxim, ceea ce face „traducerea“/ (re)construcția unei narațiuni în limbajul unui alt mediu și mai dificilă. E inutil să mai spun că orice adaptare înseamnă infidelitate, dar, după ce vezi filmul lui Jude, ești conștient de faptul că regizorul român a încercat să evoce atmosfera scrisului lui Blecher. Apoi, deși este poate evident, ar trebui spus că orice adaptare este adaptarea unei lecturi, nu a operei propriu-zise. Ceea ce face irelevantă întrebarea de­spre fidelitatea/ infidelitatea față de operă. citește cronica

Andrei Gorzo și Veronica Lazăr în Observator cultural

Pe genericul său de început, foarte frumosul și stimulantul film Inimi cicatrizate se prezintă ca o „adaptare liberă după opera literară a lui Max Blecher“. Merită stabilit mai exact despre ce fel de adaptare e vorba. Relația dintre film și textul literar Un lucru care ar trebui să fie numaidecît frapant pentru cunoscătorii prozei lui Blecher este că regizorul-scenarist al filmului, Radu Jude, nu face nici cea mai mică tentativă de a filtra prezentarea evenimentelor, punerea lor în scenă, prin subiectivitatea personajului principal, nu face nimic pentru a construi un echivalent cinematografic al „exacerbării senzitive și nervoase“ (Dinu Pillat), al „acuității senzoriale hors-série“ (Adrian Marino), calități mult remarcate în cărțile originare de către criticii literari. citește cronica (acces cu abonament)

Ancuța Proca în Dilema veche

Elementele de film mut pe care Inimi cicatrizate le folosește (formatul academic al imaginii e unul dintre ele) sînt sugestive pentru, de pildă, transpunerea anumitor descrieri legate de cinema din Vizuina luminată. Acolo, Blecher compară lupta sa cu boala cu lupta dintre „un polițist american și firavul Charlot“ (personajul interpretat de Charlie Chaplin) și scrie despre esența comicului ca despre o „disproporție de forțe, care opune una puternică și sigură de sine alteia plăpînde și incerte“. Pacienții din film, aflați în luptă permanentă cu imobilitatea care îi amenință (din cauza ghipsului sau cîrjelor și prin repausul lor permanent la pat, dar în sens mai larg, în luptă cu imobilitatea previzibilei morți), se definesc în filmul lui Radu Jude într-o măsură destul de mare tocmai prin mișcarea lor. citește cronica

Ana Barton pe blogul personal

Și frumusețea mai e în ghipsul moale în care te-nvârt doctorii, felcerii și asistentele, ca niște olari bătrâni cât lumea, ca niște artiști ai morții și nădăjduitori ai vieții în același timp, în zidurile care dau spre marea cicatrizată, în piciorul amputat de care râzi – „Mi-am dat jos piciorul.“ –, în satinul roșu al rochiei care cade peste șoldul îngustat, ajustat cu lemn și fier, în sărutul mai viu ca viața, în privirea îndepărtată și aaproapetoateiubitoare, în sfințenia medicului grobian, în graviditatea avansată a infirmierei celei tinere de la sanatoriul de tuberculoși, în soarele care nu pleacă nici când plouă, nici când ninge, nici când vine noaptea haită la el, în împăcarea cu viul și-n îndrăgostirea de moartea care va să vie curând. citește cronica

Comentarii

comentarii