Sieranevada. O construcţie de tip Carnage pe o temă de tip The Stoning of Soraya M

Print Friendly
Film | Autor: Carmen Corbu | 11 septembrie 2016 |

Sieranevada este un film despre captivitate. Între pereţii strânşi ai apartamentului de bloc comunist grupul adunat pentru un parastas cu tot fasonul ritualic este exponentul victimei perfecte a cutumelor şi tabu-uriilor pe care le poartă cu el. De faţă sunt aduse două personaje cheie, preotul şi fosta activistă comunistă, pilonii pe care se sprijină imaginea-radiografie. 
Cu tava cu sarmale şi oala de borş în faţă, cinsprezece oameni înfometaţi, la final de activităţi diverse presupuse de roluri sociale şi profesionale, stau şi aşteaptă venirea preotului pentru slujba de pomenire. Cum pornirea naturală, biologică, este trecută în plan secund faţă de cutumă – religioasă şi nu numai – lucrurile tind să scape de sub control. Frustrări şi isterii latente vor să iasă la lumină, numai că tabu-ul şi convenţia înving, iar acestea reuşesc să rămână sotto voce. Din fericire, sau din nefericire. Din fericire pentru că acţiunea rămâne una de tip Roman Polanski în Carnage şi din nefericire pentru că raportul de forţe se reglează la final ca în The Stoning of Soraya M.  Nu, nu moare nimeni, iar asta poate şi din cauză că “nu se face”.

Adevărul e în bucătărie

Uşa bucătăriei este cel mai mobil obiect de pe parcursul întregii pelicule. Toată lumea o închide tot timpul. Camera de filmat însăşi ajunge relativ târziu acolo. Bucătăria e un spaţiu protejat. Acolo e viaţa, sinele nud al personajelor, pornirile fireşti ale fiecăruia. Acolo se înfulecă ceva pe ascuns, acolo se fumează, acolo se poartă certurile, acolo se plânge şi se fac reproşuri. În sufragerie e lumea măştilor, a supunerii faţă de cutume şi de tabu-uri. 
Sinele, cu impulsurile sale fireşti, se poate manifesta doar în bucătărie. Acolo e adevărul, ca adecvare şi valoare totodată. În bucătărie, tânăra Sandra şi fosta activistă comunistă  se ceartă violent, până la insultele ultimei şi plânsul primei pe tema comunismul rău versus comunismul bun. În paralel, în sufragerie, se discută despre America, 11 Septembrie şi scenariile conspiraţioniste de tip inside-job. În bucătărie, Sandra îi comunică soţului ei că are suspiciuni legate de gărzile lui frecvente. În sufragerie, se discută filosofic despre ideea de teamă. Iar atunci când teama trebuie privită mai personal şi mai concret, cei doi fraţi – militarul şi fostul medic devenit agent de vînzări - se duc să facă asta în bucătărie. În bucătărie, fata care a cumpărat un costum prea mare pentru cel căruia urmează să îi fie dat de pomană este “proastă”, în sufragerie, costumul e destul bun, se face o pensă la spate şi gata, e perfect. La un moment dat, în sufragerie se consumă cearta dintre sora gazdei şi soţul ei care o înşală. Drama întreagă este spectacolul oferit celor prezenţi, protagoniştii nu sunt aici în drama lor reală, pentru că aceea ar fi trebuit să se consume undeva la ei acasă dacă n-ar fi fost un tabu care abia aici şi-a găsit supapa de defulare.

Între electrificarea comunistă şi a doua venire a lui Isus: încotro?

Sieranevada ne spune că lucrurile au şanse mari să continue mult timp înainte în acelaşi tipar: educaţia/şcoala – aşa cum se devăluie ea în fim – nu va fi motorul turat care să le schimbe. Avem trei referiri exacte: priorităţile induse de sistemul de învăţămînt, profilul profesorul ui şi mentalitatea absolventului. 
Fetiţa cea mică a lui Lary e la şcoală şi – cum altfel? – urmază să aibă o serbare. Evenimentul mobilizează şi tensionează părinţii, pentru că aceştia trebuie să cumpere o rochie de Albă-ca-Zăpada care, în niciun caz nu trebuie să semene cu rochia Frumoasei-din-Pădurea-Adormită, pe care o va purta “ţăranca proastă” de colegă a fiicei lor. Mica serbare a clasei devine marele eveniment al familiei care trebuie, pentru buna poziţionare a statusului social şi fericirea deplină a copilului, să înlocuiască în ultimul moment şi rochia şi pantofii, iar îmaginaţia spectatorului poate să continue cu coroniţa, fundiţa, bucla de păr de lângă urechea stângă. Să ai un copil la şcoală înseamnă – aşa cum a văzut Cristi Puiu realitatea –, să ai un şir întreg de evenimente sociale de tip “nuntă” pentru care să te consumi. 
Avem în film, la parastas, şi un profesor. Blazat, susţine cu vocea lui scăzută – pe jumătate timorată de convingerea că el, ca persoană, nu prea contează pentru nimeni, pe jumătate sigur că spune adevărurile absolute ale lumii şi că cine vrea să soarbă din înţelepciune trebuie să fie foarte atent – că ar pleca într-o altă ţară, pentru că şi acolo – nu? – există şcoli. E profesor de matematică, dă – desigur – medidaţii, dar acestea nu prea mai merg în ultima vreme, “de când cu bacaureatul ăsta”. “Îi înveţi ceva pe copiii ăia?”, este întrebat. “Eu? Păi să înveţe singuri. Eu le predau” – şi, gata, a reglat raporturile elev-profesor. 
Mai avem şi masterandul. “Masterand la Conservator”, spune cu mândrie tânărul venit cu preotul să slujească parastasul. Tuns corect şi cu faţa bucălată, tânărul – despre care  poţi să ghiceşti cu uşurinţă că în scurt timp  va încropi şi un  doctorat – nu spală vase la vreo terasă bucureşteană, nu pierde nopţile punând muzică în vreun club de cartier, nu cântă la metrou, făcând voluntariat în vreun proiect de atragerea a publicului către sala de concert. Nu. Tânărul a ales o poziţie confortabilă şi avantajoasă financiar, aciuându-se pe lângă un preot şi mergând prin casele oamenilor pentru parastase, mai ţinând isonul cântecului bisericesc, mai fluturând odăjdiile, mai mutând sticla de vin pe masă, ca să prindă şi ea un loc în aria de acoperire a slujbei de sfinţire. 
Nu, şcoala/educaţia/instrucţia nu este neapărat rea în filmul lui Cristi Puiu, este doar incompatibilă cu nevoile societăţii. O dovedeşte şi parcursul profesional al lui Lary: a studiat medicină, dar lucreză în vânzări, de aparatură medicală, dar tot vânzări. 
Cu filmul scris şi regizat de el, Cristi Puiu a obţinut premiul acordat de International Cinephile Society Awards pentru cel mai bun scenariu şi a fost nominalizat la Cannes şi la Munchen, ceea ce îi va atrage cu siguranţă, în ţară, reproşurile standard legate de imaginea noastră în lume. Deşi, după bisturiul din Bacaureatul lui Mungiu, era nevoie de pansamentul din Sieranevada lui Puiu.

 

DESPRE ”SIERANEVADA” PE B-CRITIC

Sieranevada, propunerea României la Oscar

Claudiu Sfirschi-Lăudat: Sieranevada

Nicu Ilie: Femeie, dă-le de mâncare!

 Un interviu The Cronicle cu Cristi Puiu

 

Ce, Unde, Când

Sieranevada (2016)
Regia: Cristi Puiu
Cu: Mimi Brănescu, Bogdan Dumitrache
Gen film: Dramă
Programul pe cinemagia

sieranevada-hall

sursa foto: cinemagia.ro 
credite foto: Mandragora 2016

sieranevada-bucatarie

sursa foto: cinemagia.ro 
credite foto: Mandragora 2016

sieranevada-sufragerie

sursa foto: cinemagia.ro 
credite foto: Mandragora 2016

 

sieranevada-hol

sursa foto: cinemagia.ro 
credite foto: Mandragora 2016

cronici

Monica Stroe, Mediafax 
Deşi fiecare reacţionează prin ricoşeu, în relaţia cu ceilalţi, aşa cum însuşi regizorul mărturisea într-un interviu, camera de filmat (echivalată privirii tatălui ce a murit şi-şi vede odraslele) ar putea înregistra (parţial, aproximativ, dar lucid, "cu <ochiul> obiectivului larg deschis") adevărul, inefabilul, ceea ce se află dincolo de lumesc şi cotidian. Ceea ce transpare este esenţial în raportul cu ceea ce e rostit. Cuvintele învăluie, sufletul dezvăluie.
Citeşte Note despre "Sieranevada", de Cristi Puiu. Cum arată viaţa şi moartea ta, omule?

Eugénie Malinjod, Festival de Cannes 
This family drama set in Bucharest is reminiscent of the director's previous works in tone and confirms that Romanian cinema is very much alive.
Citeşte Sieranevada and the unstoppable Cristi Puiu

Pierre Murat, Télérama
C'est un film très roumain sur la Roumanie, mais qui reflète un désespoir plus général.
Citeşte Critique lors de la sortie en salle le 03/08/2016