Vinovat ori nevinovat?

Cum 2016 nu e bogat în capodopere, revizitarea unor filme clasice face bine sufletului de cinefil. Așa că m-am întors la două filme despre doisprezece jurați furioși, unul al lui Lumet, din 1957, celălalt al lui Mihalkov, din 2007.

Cam despre ce e vorba în cele două filme?

Doisprezece jurați trebuie să hotărască soarta unui tânăr acuzat că și-a ucis tatăl (adoptiv). Este vinovat sau nevinovat? Se pare că toate dovezile conduc spre vinovăție. Nu prea încape îndoială. Dar brusc, printre cei doisprezece oameni furioși convinși de evidența dovezilor vinovăției, se răspândește îndoiala. E suficient ca unul singur să ceară o chibzuială mai îndelungată – de vreme ce viața unui om este la mijloc –, ca verdictul să nu mai pară atât de sigur. După îndelungi deliberări, după certuri și defulări, cei doisprezece jurați ajung la un verdict cu totul opus celui inițial: tânărul este nevinovat. Era nevoie de ceva mai multă îngăduință și de puțină judecată pentru a ajunge la această concluzie. Avocatul apărării nu avusese nici un motiv să meargă mai departe decât arăta evidența umană. Dar tot ceea ce este uman este și failibil.

Cam acesta este, pe scurt, firul narativ al celor două filme despre relativitatea opiniei și absolutul legii. Unul este realizat de Sidney Lumet, celălalt, mai mult sau mai puțin un remake, de către Nikita Mihalkov. Diferențe sunt nenumărate între cele două filme, dar nici una, cred, nu susține preeminența calitativă a unuia în raport cu celălalt. Sunt două viziuni care, într-un fel, se completează.

Prima și cea mai izbitoare diferență este aceea vizuală și cinematografică. Filmul lui Lumet este alb-negru, cel al lui Mihalkov, color. Distincția aceasta are consecințe directe asupra modului de abordare vizuală a subiectului. Lumet este ca un chirurg, decupează cu precizie cadrele, expune figurile actorilor aproape cu cruzime și încearcă să obțină un maximum de efect printr-o economie a cadrelor. Totul este calculat cu precizie, nimic nu pare în plus în filmul lui Lumet. Este un exemplu excelent al măiestriei cinematografului clasic. Realismul este redat sau sugerat prin artificii cinematografice, pur tehnice, pe care Lumet și echipa lui le stăpânesc pe deplin, fără a pica în manierism. Forma servește fondul și nu poate fi disociată de acesta fără a scădea din valoarea filmului.

Mihalkov este mai plastic și mai poetic. Își permite, în cele două ore și treizeci și nouă de minute ale filmului, să recurgă la cadre care doar potențează sau uneori reformulează ceva ce deja fusese spus. Acest fapt nu înseamnă că Mihalkov face un film încărcat sau că ar fi putut termina întreaga tărășenie într-o oră și jumătate. Nimic nu pare, nici la el, în plus. Cadrele se completează unele pe celelalte, fac parte din film așa cum fac parte detaliile dintr-un tablou. Mihalkov reușește să păstreze viu interesul spectatorului până la sfârșit.

Cele două filme sunt diferite nu numai stilistic, ci și în privința punctului până în care ele își urmăresc subiectul. Dacă filmul lui Lumet se încheie cu triumful rațiunii și declararea nevinovăției tânărului, Mihalkov, cu mintea lui rusească scotocitoare și ironică, întinde și mai mult coarda, aducând-o într-un punct de încordare maximă. Și dacă nevinovăția este mai gravă decât vinovăția?

În filmul lui Lumet, jurații pleacă mulțumiți din sala în care fuseseră închiși: băiatul este nevinovat, a scăpat de pedeapsa capitală. Dar ce se întâmplă cu el după aceea? Asta nu ne mai spune. Nu iau această încheiere drept o scădere. Ceea ce fusese de demonstrat a fost demonstrat, în 12 Angry Men, cu asupra de măsură. Judecata umană este failibilă, trebuie nuanțată în funcție de situații, legea nu este o entitate abstractă și absolută, ci trebuie să respecte specificul situațiilor, iar viața unui om este mai importantă decât idiosincraziile juraților sau decât alte treburi mărunte care îi grăbesc pe aceștia de la spate, determinându-i să ia o decizie pripită.

Mihalkov pătrunde mai adânc în psihologia personajului judecat, iese din sala juraților (aici, o sală sportivă dintr-o școală, fapt care subliniază precaritatea condițiilor de judecată), aruncă o privire dincolo de aceasta, trasează o istorie a condamnatului și atrage, astfel, simpatia spectatorului. Apoi, nu se oprește la pronunțarea nevinovăției. Dacă nu el este vinovatul, atunci altcineva este, cineva periculos, care, dacă băiatul va fi eliberat, îi va pune acestuia viața în pericol. Poate închisoarea este mai sigură pentru băiat decât viața în libertate. Mihalkov își confruntă jurații cu ultimele consecințe ale deciziei lor. Nu e suficient ca aceștia, pentru a avea o conștiință liniștită, să declare nevinovăția băiatului – așa cum și trebuie –, ci se impune, din punct de vedere moral, să-și asume siguranța vieții tânărului, odată eliberat. A-i acorda o șansă condamnatului înseamnă, pentru Mihalkov, a-i sta alături după eliberarea lui.

Date fiind asemănările, dar mai cu seamă diferențele, cele două filme despre doisprezece jurați furioși trebuie văzute deopotrivă, fiind ca două oglindiri, pe materiale diferite, ale aceleiași realități. Surpriza este aceea că realitatea poate părea un pic diferită.