UN ARTICOL DE ANDREEA MÎRȚ

Poveștile au un rol decisiv în viața noastră – aceasta pare a fi axioma care este chestionată pe tot parcursul spectacolului Glorie (regia Olivia Grecea), inclus în programul de evenimente Focus: Dramaturgie contemporană de la Reactor de Creație și Experiment. Cum anume ne definesc poveștile? Ce mesaje ne comunică? Ce prejudecăți ne sunt „transferate” prin firele narative care ne modelează comportamentul și ne inspiră acțiunile? – sunt numai câteva întrebări pe care spectacolul încearcă să le provoace. Autoarea aruncă o privire „postmodernistă” (de deconstruire și de interogare) atât asupra basmelor, cât și asupra ficțiunilor contemporane. Tot postmodernist devine întregul demers de montare a piesei, care reușește, cu mult spirit ludic, să îl pună pe privitor față în față cu stereotipurile și conținuturile „politice” ale poveștilor.

Piesa propune, așadar, o „călătorie” în imaginarul poveștilor și scoate în evidență multiplelele straturi culturale care se acumulează în decursul timpului. Trecerile dintr-un registru în altul, dintr-un tip de narațiune în altul, au ca miză tocmai îngroșarea acelor nuanțe care ar trebui să fie în rândul evidențelor. Spectacolul ia, astfel, forma unui colaj, unde nu doar conținutul poveștilor se schimbă, ci și forma (convenția teatrală) în care este transpus. Alexa Băcanu dispune de abilitatea de a deconstrui și de a îmbina în același timp prototipurile diferitelor povești, într-un demers coerent și bine articulat, care își dozează foarte bine ironia.

 

Spectacolul este secționat în mai multe părți. Prima, intitulată O altă poveste a unui alt erou, trece în revistă patru prototipuri de personaje (eroul, mentorul, antagonistul și fecioara) și pare a mima convențiile teatrului antic, unde corul avea rol decisiv în conturarea destinelor. Numai că aici tragismul și dramatismul sunt înlocuite de ironie și indiferență: corul inventariază diferitele „contexte” în care se naște eroul (fiu de împărat, mezin, copil abandonat și crescut de pescar etc.) și încearcă să demonstreze că celelalte personaje funcționează doar ca decor. Ele devin „pretexte” pentru „textul” final al protagonistului, care este de fiecare dată, discursul „gloriei”. Tonul este ludic, mai ales că replicile personajelor sunt scrise în versuri. Bătălia dintre erou și antagonist nu este, de fapt, decât o luptă cu stereotipiile, mai ales cu „patriarhatul” din cele mai multe basme. De exemplu, atunci când fecioara (Oana Mardare) încearcă să intervină în „cursul” poveștii, eroul (Radu Dogaru) o reduce la… prototip: „Destul, fecioară, nu vorbi,/ Păstreaz-o urmă de mister,/ E destul ce văd cu ochii,/ Nu-ți trebuie și caracter!”.

În continuare, Povestea unui erou spiritual supune chestionării mitul „eroului” Isus. De data aceasta, formula este cea a teatrului documentar. Deconstruirea „poveștii” mizează mai mult pe spiritul umoristic decât pe cel serios, cinic. Scenele în care martorii la diferitele minuni ale lui Isus sunt supuși interogării scot în evidență unul din punctele nodale ale celor mai multe dintre narațiunile clasice: unidimensionalitatea și perspectiva singulară. Or, pentru fiecare versiune „oficială”, spectacolul compensează și cu câte un conținut echivoc: versiunile (personale, subiective) ale celorlalte personaje. Se păstrează, desigur, și în această secțiune, o notă ironică: eroul nu are deloc voce aici, fiind „încadrat” în propria aură, pe când celorlalte personaje li se oferă un din plin spațiu pentru a „umaniza” (a coborî în realitate, în „istorie”) mitul și puterea sa de seducție.

 

Povestea religioasă este urmată de povestea politică, intitulată Povestea ultimului erou. Maniera de a transpune modul în care un simplu și „inocent” discurs ficțional se poate transforma în ideologie este cea a teatrului de păpuși. Actorii reușesc foarte convingător să devină mânuitorii unor personaje iconice, cu „priză” la public. Dialogul lor pare a fi unul extras direct din desenele animate. Umorul demonstrează însă, în final, cinismul realității: fiecare „poveste”, idee utopică, are propria putere de seducție, iar conținutul inocent, salvator, se poate transforma foarte ușor într-unul manipulator, așa cum arată discursul celui care devine eroul orașului: „Deci dacă pot să schimb ceva, orice, în bine, o voi face. Cred în dreptate. Cred în justiție. Nu vreau să las lumea pe mâna porcilor. Cred în țara mea și în oamenii mei. Cred că trebuie să o curățăm de uscături. Cred că împreună putem construi o viață mai bună. Cred că cineva trebuie să ne apere de cei care ne pun în pericol. Mă ofer eu să fiu acel cineva. Votați *cenzurat* la alegerile prezidențiale.”

 

În cele din urmă, ultima parte o aduce în prim plan pe eroină. Această secțiune este cea mai experimentală din întregul spectacol și cea mai simptomatică pentru demersul „postmodernist”: sunt decupate și apoi „regizate” definiții ale eroului și ale eroinei, din diferitele Dicționare ale Limbii Române. Perspectiva este diacronică și demonstrează cât de „politic” este însuși conținutul unei definiții (dacă cuvântul „erou” beneficiază de lungi expuneri și de însușirea diferitelor sensuri, cuvântul „eroină” este definit mai degrabă întâmplător, prin expuneri mult mai reduse). Puși în fața acestui fapt, personajelor nu le rămâne decât să își exprime recunoștința pentru propria condiție pe care o au. Urmează un fel de omagiu redat printr-o enumerație eclectică, ce arată, încă o dată, omniprezența eroilor și a poveștilor din toate structurile existențiale. Finalul readuce în discuție celebra „moarte a autorului”, pe care o duce mai departe: de această dată, asistăm la moartea eroului, a mentorului, a antagonistului și a eroinei.

 

Complexitatea textului se armonizează perfect cu minimalismul decorului și al spațiului. Pentru că actorii își păstrează „prototipul”, costumele (foarte creativ concepute) redau raporturile și  rolurile pe care le vor „experimenta” pe tot parcursul spectacolului. Parte din scenografie sunt și câteva cuburi albe, elemente necesare pentru fiecare (re)asamblare și reconfigurare a câte unui cadru. Muzica, la rândul ei, acompaniază jocul actorilor, care reușesc, convingător și carismatic, trecând natural dintr-un registru într-altul, să redea toate nuanțele din spatele personajelor pe care le interpretează. Toate acestea contribuie la a face din spectacol un demers concludent și relevant care reușește să evidențieze cu ironie și umor (și îl provoacă pe privitor să descopere) „politicile” din spatele poveștilor.

 

 

GLORIE

Text: Alexa Băcanu

Regie: Olivia Grecea

Distribuție: Alexandra Caras, Radu Dogoru, Oana Mardare, Paul Socol

Muzică: Linda Ianchiș

Scenografie și costume: Andra Handaric

Păpuși: Forró Ágnes

Producător: Reactor de creație și experiment