Dragoș Maxim și Vlad Nicolici în Omul care visa cu ochii deschiși, Teatrul „Toma Caragiu”, Ploiești

Pe scena Teatrului „Toma Caragiu” din Ploiești, unde se joacă spectacolul Omul care visa cu ochii deschiși de Andrei Radu (text și regie), se concentrează trei spații: apartamentul unui cuplu, grădină, studio de muzică. Apoi, incluzând întreaga sală goală, căci spectatorii stau pe scenă, sală de proiecție. În conceptul scenografic al lui Ionuț Vișan, scena, imaginată cu cât mai multă parcimonie, cu atât mai mare impact, înghite pur și simplu spectatorii. Nu e nimic nou în faptul că poziționarea publicului pe scenă sporește major implicarea în universul spectacolului, dar, de data aceasta, spectatorii stau aproape lipiți de spațiul de joc, ceea ce atrage un grad maxim de imersiune.

Piesa este construită ca o succesiune de analepse și prolepse, balansul între trecut și prezent, un du-te- vino în timp, asigură atât simetria cât și absorbirea spectatorului în procesul de degradare a unei minți. Trei personaje, Edi, Eli și Emi, un compozitor și soția lui, plus prietenul care îi însoțește, reconstituie, din unghiuri diferite, piesele unui puzzle mental fragmentat.

Theodora Sandu, Dragoș Maxim și Vlad Nicolici

Textul are toate calitățile pieselor scrise de actori: dacă la lectură, se citește pe nerăsuflate, la interpretare, se rostește natural. Replicile sunt scurte, au ritm, oferă informație densă în cuvinte puține și firești și alungă, în ciuda gravității subiectului, orice urmă de patetism. Un debut mai mult decât promițător al autorului dramatic Andrei Radu care, de data aceasta, renunță la postura de actor în favoarea celei de regizor. Și dacă actorii, când se apucă de scris texte, reușesc să le facă să sune atât de natural, când se apucă de regie, reușesc să-i facă pe colegii actori să joace cât mai bine posibil, adecvându-i la situație și oferindu-le contextul în care să-și etaleze calitățile. Dragoș Maxim (Eduard), Theodora Sandu (Eliza) și Vlad Nicolici (Emilian) câștigă mai ales prin naturalețea cu care își interpretează personajele urmărite pe o perioadă de douăzeci de ani. Nimic ostentativ în regie pare să fi fost regula de bază. Dimpotrivă, sugestii subtile, ca plânsul unui bebeluș de care se leagă o întreagă poveste traumatică, se strecoară pe nesimțite. Așadar, o echipă de creație formată preponderent din actori, căci și muzica, la început, relaxantă, apoi cu accente tulburătoare, este semnată de Alin Teglaș. Lor li se adaugă Ionuț Aldea – lighting design și Ionuț Manea – video design.

Vlad Nicolici

Dacă tragicul se asociază cu distrugerea unei valori, aneantizarea minții lui Edi, un compozitor talentat, plin de entuziasm la începutul carierei, psihoza în care sfârșește, episoadele halucinogene în care pierde complet legătura cu realitatea conferă drama. Dar textul, inteligent scris, pentru a nu supraîncărca spectatorul, uzează de o suită de contrapuncte. În structura dramatică – o colecție de raporturi temporale –, prezentul dureros este estompat prin plonjarea în tinerețea personajelor, plină de viață, de efervescență și de poantele specifice vârstei, în frunte cu dictonul lor de început, „Clape, nu țoape!”. Un alt contrapunct rezidă în fibra caracterială a celor doi prieteni și asociați, Edi și Emi. Dacă Edi visează să facă muzică pe cai mari, Emi are suficient simț al realității încât să găsească soluții de supraviețuire – e adevărat, nu pe măsura visurilor lor de tinerețe –, și să achiziționeze un studio și echipamente. Unul este fantezist și visător, celălalt, mult mai pragmatic.

Vlad Nicolici

Următorul contrapunct care ajută publicul să nu se parașuteze direct în depresie este nivelul de înțelegere cu care soția și prietenul acceptă episoadele maladive, capriciile bolnavului sau derapajele sale în violență (în criză, „Lovești. Rupi. Spargi. Țipi. Zbieri”). Nu există acuze, dezbaterile se desfășoară în termeni prietenești, grija față de soț / prieten este exemplară. Sfatul de a merge la terapie, niciodată urmat, revine continuu din partea celor doi, mai cu seamă că soția este psihoterapeut: „Ieri seara, după ce ne-am uitat la un film, ne contraziceam pe traumele din copilărie și, în momentul în care a simțit că pierde, s-a gândit să-mi dea o palmă. Asta ca răspuns la faptul că i-am recomandat din nou să se ducă la terapie”.

Theodora Sandu și Dragoș Maxim

Ideile și situațiile curg dintr-una în alta, dezbaterea despre violența domestică și pedeapsa cuvenită (legea talionului sau cea a societății), trece repede în discuția despre încrederea copilului în sine, pe care ar trebui să i-o insufle părinții pentru a preîntâmpina veșnica nevoie a adultului de a fi validat de ceilalți. Temele serioase se înlănțuie, la rândul lor, cu glumițele de pe vremea când erau tineri, cu scenele de dragoste de la începutul relației sau cu rememorările cu alură de șantaj emoțional pe care Edi i le adresează soției (câte îi datorează ea lui și părinților lui). Sau, când condiția lui se agravează, cu elementele psihotice și balansul tipic al bolnavului între agresivitate și starea de victimă. Dar toate reies din situații și motivații absolut veridice, ca diferența între scenele de tinerețe, când cei doi îndrăgostiți sunt fericiți, și neîmplinirea pe care o va resimți artistul la patruzeci de ani. Dacă la douăzeci de ani monologul lui Edi este o înduioșătoare pledoarie pentru bunătate și modestie:

„Ce vreau să spun e că sunt cel mai fericit om din viața mea. Am terminat Conservatorul așa cum am zis c-am s-o fac, cu toate că nu sunt atât de bun pe cât credeam eu că sunt. Eram.... Până când am întâlnit-o pe Eli. Fata asta mi-a dat un sens. Fata asta a crezut în mine. Și eu în ea. Asta ne-a ajutat. Reciprocitatea. Ea m-a ajutat să cred că eu, în bula mea, sunt cel mai bun compozitor. Că eu, în bula mea, sunt cel mai bun om. Cel mai bun soț. Cel mai bun prieten. Și voi fi cel mai bun tată. Că nu trebuie decât să-mi văd de treaba mea și să mă bucur de fiecare proiect ca un copil. Pentru că cu asta rămânem la final: cu fericirea că am făcut ceva. Cât de mic. Am contribuit cu ceva în universul ăsta gigantic. Cu un cântec. Cu un partener care să mă iubească. Cu un copil căruia să-i las moștenire ceva. Cu bunătatea. Am ajutat ca lumea să meargă mai departe, fără s-o fac să fie despre mine. Nu e despre tine, eu din viitor. E despre ce lași în urma ta, în lumea ta mică. Trebuie doar să lași o cărămidă și tot ai contribuit cu ceva în lume. Nu încerca să lași în urmă o clădire, o piramidă sau un palat. Lasă o cărămidă și tot ai făcut ceva bine. Sper că ești cu Eli în continuare că, dacă nu, te bat de te caci pe tine. Iubește-o. Iubește muzica. Iubește viața. Sper să fii tot ce sunt eu acum, doar că un pic mai bogat. Ca să nu mai mănânc pateu cu pâine.”

Dragoș Maxim și Theodora Sandu

... la patruzeci de ani, monologul său ascunde o suită de frustrări și resentimente:

„«N-am făcut nimic. N-am lăsat nimic în urmă. Sunt un nimeni. Eli poate trăi și fără mine. Chiar dacă mor, ea va plânge și va continua să trăiască și să aibă grijă de copil. Sunt mediocru.» Asta repetam în mintea mea. «Sunt mediocru. Sunt mediocru. Sunt mediocru.» Dar mi-am dat seama. Am 40 de ani. Mai am încă 40. Am trăit jumătate din viață. Mai am încă o jumătate. M-am liniștit. Am început să respir din nou. Nu mă opresc. Vreau să las ceva în urmă. Vreau să contez.”

Dimensiunea dramei este cu atât mai puternică cu cât publicul asistă la prăbușirea în întuneric mintal a unui personaj cu valori morale și umane. Nu există justificări punitive, nu există greșeli, nu apar delimitarea schematică între bine și rău, nici vreun hybris care să atragă căderea. Doar destinul indescifrabil care face ca mintea unui om bun să se destrame.

Theodora Sandu și Dragoș Maxim

Îi revine lui Dragoș Maxim dificila partitură de a acoperi etapele din parcursul de la fericire și speranță la nebunie și delir și de a le îmbrăca în nuanțele verosimilului. O face fără stridențe, fără emfază, fără exagerări de prisos, menținând echilibrul și credibilitatea în interpretare. Puținelor monologuri din text, relevante pentru structura personajului, le conferă adevărul și densitatea necesare. În Eliza, Theodora Sandu îmbină rațiunea psihoterapeutei și dorința sa de a-i oferi bolnavului sprijin clinic cu înțelegerea plină de blândețe și de căldură a soției. Neputincioasă în a-i curma suferința, nu-i rămâne decât să urmărească declinul său mental: „Tu știi că nici măcar nu mai asculți muzică? Tot timpul se auzea muzică din casa noastră. Tot timpul ascultam niște melodii superbe. Melodiile pe care le puneai tu. De un an, te-ai oprit. Nu-mi mai pui nici nici mie, nici ție, nimănui. Ești doar în capul tău. Și ai pretenția ca oamenii să-nțeleagă ce-i în capul tău.”

La rândul său, Vlad Nicolici îi imprimă lui Emilian o prezență scenică echilibrată, nuanțând dualitatea personajului: pe de o parte, pragmatismul protector al asociatului, iar pe de altă parte, loialitatea caldă a prietenului dispus să-i însoțească, fără acuze, toate derapajele bolii.

Theodora Sandu și Vlad Nicolici

Pe nesimțite, Omul care visa cu ochii deschiși depășește granițele unei simple drame clinice, transformându-se într-un eseu dramatic despre fragilitatea și nedreptatea condiției umane. Regia discretă a lui Andrei Radu refuză efectele facile în favoarea unei intimități tulburătoare. La final, spectatorul coboară de pe scenă conștient că, uneori, dinaintea destinului indescifrabil, cea mai mare dovadă de umanitate poate fi refuzul de a-l lăsa pe celălalt să se destrame în singurătate.

Foto: Alin Teglaș